Acasă Ortodoxie Singura cale de ieșire din distopia noului totalitarism

Singura cale de ieșire din distopia noului totalitarism

89
0

    În fața condiției sale de muritor, omul nu se poate liniști agățându-se disperat de știință, ajungând să facă din ea un idol, prin care, în cele din urmă, ucide taina și umanitatea din el. Un sistem totalitar precum comunismul a reușit acest lucru, ceea ce a dus, în cele din urmă, nu numai la dezumanizarea omului, ci și la dezumanizarea morții. Părintele Gheorghe Calciu spunea, în „Cuvintele” sale către tineri: „Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: «Nu există decât viață și moarte». Și apoi, o strașnică interdicție: «Este oprit să crezi în Înviere!». Prietene, ce ți-a dat ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credința în Înviere? Ce dar ți-a oferit el atunci când ți L-a luat pe Iisus cel Înviat? Ce purificare și ce odihnă spirituală ți s-au conturat dinainte atunci când sărbătorile creștine au fost mânjite cu noroiul denigrării și cu lozincile violențelor verbale?”. (I.B.) 

  

 Un om care „nu crede în Înviere” ‒ acesta era „omul nou” pe care a vrut să-l creeze comunismul. Cu un astfel de om, comuniștii puteau face orice voiau, fiindcă era un om căzut într-o condiție de robie sufletească, văduvit de orice taină și demnitate. „Ne înspăimântă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credința și pentru că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decât prin siluire”, sublinia tot Părintele Calciu, în aceleași „Cuvinte”, atât de actuale și astăzi. Condiția noastră de muritori nu se „rezolvă” prin dictatură medicală sau științifică, nici prin paralizarea societății și a cursului firesc al vieții. Ci prin asumarea deplină a umanității noastre, făurite după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu și care nu este negociabilă; care nu se micșorează nici în fața morții și nu poate fi subjugată unei lumi sterile, închise în sine, ce neagă Învierea. 

 „Este oprit să crezi în Înviere!” ‒ iată o interdicție care ni se impune și astăzi. Gândul la moarte nu mai constituie un îndemn de–a ne gândi la Dumnezeu, de-a ne veni în fire, reflectând la viața pe care o ducem, cercetându-ne sufletul și conștiința, pentru a ne pregăti în călătoria spre Înviere, ci înseamnă acum, mai curând, frică și negare a propriei noastre condiții. În vremurile „vechii normalități”, negarea acestei condiții era reflectată în anestezierea fricii prin abandonul în divertisment și consumerism; astăzi, ea are loc prin obsesia „siguranței” și a menținerii vieții cu orice chip, în mod paradoxal, prin transformarea întregii lumi într-o închisoare, sub pretextul eradicării unui virus. Ambele atitudini au la bază aceeași frică paralizantă și aceeași fugă de propria noastră condiție de muritori, sortiți însă Învierii. Dar, odată ce ni s-a anhiliat credința în Înviere, inevitabil vom aluneca într-una din cele două atitudini, care ne mențin într-o stare de boală sufletească. 

 Frica pe care o purtăm în noi nu numai că ne menține în condiția de prizonieri ai lumii distopice a „Marelui Inchizitor” al vremurilor noastre, ci ne ține și izolați unii de ceilalți, căci frica înseamnă distrugerea comuniunii. Fără legături autentice cu ceilalți nu vom avea nici puterea interioară de a rezista în crize. Cum spunea tot Părintele Gheorghe Calciu, „comunitățile se conduc mult mai greu decât indivizii izolați, de aceea autoritățile încearcă să ne izoleze”1, referindu-se la faptul că o caracteristică a societăților totalitare este tocmai încercarea de a-i face pe oameni mai puțin legați unii de ceilalți.   

 Pentru ca oamenii  să rămână oameni”  

 Importanța legăturii cu ceilalți este confirmată de psihologi și psihiatri. Potrivit unui lector în Psihologie la Universitatea din Essex, Pascal Vrtička, avem nevoie de interacțiuni puternice și semnificative cu cei din jur pentru a rămâne sănătoși fizic și mental2. „Conexiunile sociale ne fac să ne îngrijorăm mai puțin cu privire la potențialele pericole și să ne simțim mai puțin stresați”; de asemenea, dormim mai bine, avem un ritm cardiac și tensiune arterială mai mici, sistemul nostru imunitar funcționează mai eficient și suntem mai puțin predispuși la depresie. Potrivit acestuia, nu atât izolarea socială fizică ne îmbolnăvește corpul și mintea ‒ deși întâlnirile fizice, față către față, sunt de neînlocuit ‒, cât izolarea percepută emoțional și sentimentul de singurătate.  

 Psihologul a subliniat importanța cultivării unei atitudini pline de înțelegere: „Dacă îi abordați pe ceilalți cu bunătate și compasiune, vă activați propriile emoții pozitive și zonele din creier responsabile cu recompensele și procesele hormonale. Așadar, vă puteți simți efectiv mai bine dacă manifestați amabilitate și îi ajutați pe cei din jur. Și, ceea ce este foarte important, cereți ajutor când simțiți că nu mai puteți face față singur. Este o tendință naturală de a căuta ajutor dacă ne simțim copleșiți, sau de a-i ajuta pe alții dacă au nevoie de noi. Forța noastră comună este cea mai puternică modalitate de a face față cu bine acestei situații”. 

 La rândul său, un psihiatru francez, dr. Sophia Kantin, care a constatatat în ultima perioadă o creștere a numărului de consultații cu pacienți noi, avertiza asupra efectelor pe care le au lockdown-urile dure asupra sănătății mintale. „Dacă luăm măsuri prea drastice, nu vom muri de virus, ci de depresie și sinucideri. Chiar dacă virusul trebuie eradicat, trebuie să ne menținem un minimum de bunăstare psihică, nu suntem obligați să rămânem izolați. A te deconecta de la viața socială este ceea ce te poate înnebuni”, a atras atenția aceasta3, subliniind, la finalul interviului, că, mai presus de toate, cel mai important lucru este „să rămânem oameni”. 

 Această situație determinată de lockdown-uri „ne face să ne gândim la sensul vieții noastre, dincolo de faptul de a merge la muncă și de a ne uita la televizor seara. Oamenii care nu au pe nimeni lângă ei, care nu au o viață interioară se apucă să bea sau chiar să consume droguri”, a mai spus psihiatrul, accentuând că „trebuie să menținem interacțiuni puternice, legături sociale”. De asemenea, „pentru ca oamenii să rămână oameni” în aceste vremuri, neurochirurgul român Vlad Ciurea recomanda menținerea unei normalități, prin „mișcare, gândire optimistă, discuții, schimb de experiență, empatie, îmbrățișări”4. Aceasta este, de fapt, principala lecție a acestei pandemii: panica indusă de teama de moarte, care este, de altfel, întreținută pe toate canalele media, e ceea ce ne îndepărtează de calitatea noastră de oameni. Împreună cu măsurile dure de suprimare a firescului care o însoțesc, ne poate aduce într-o stare de alienare față de noi înșine, de ceilalți și de propria noastră umanitate.  

 Prin urmare, propria noastră umanitate nu poate fi negociată în numele luptei cu un virus care omoară sub 0,1% din populația lumii (incluzându-i pe cei cu comorbidități)5. De fapt, umanitatea noastră nu poate fi un lucru negociabil în nici o împrejurare. Când se ajunge la acest rezultat – negocierea umanității noastre, pierderea libertății, dezumanizarea manifestată prin neglijarea altor boli în numele unei unice boli –, atunci nu mai poate fi vorba de o preocupare sinceră pentru sănătate. Știința nu poate avea toate răspunsurile, nu este absolută și nu poate „rezolva” condiția de muritor a omului. Omul este o taină, nu poate fi integral definit, „scanat”, „tradus” de știință. O știință care își propune acest lucru nu mai este știință.  

 „Cred în Înviere!”  

 Dar închistarea în imanent, în lucruri care ne înstrăinează tot mai mult de propriul suflet și de Dumnezeu, ucide în noi tocmai aspirația către un sens mai înalt al propriei existențe, văduvindu-ne de o calitate profund umană, care ne face să trecem prin existență ca niște căutători de sensuri adânci și de răspunsuri la interogațiile noastre în această călătorie a vieții către Dumnezeu, în acest urcuș către El ‒ călătorie care, pentru căutătorul sincer, însetat de Adevăr, nu se termină în moarte, ci în Înviere. Această abandonare a sinelui în contingent, în consum și plăceri ale simțurilor, în efemer sau în neantul relativist, al lipsei de sens, este începutul bolilor sufletești care au măcinat omul modern. Nefericirea lui vine din această ucidere sau neglijare a aspirațiilor sădite de Dumnezeu în inima noastră, aspirații care ne ridică dincolo de imanentul sterp ‒ „Dumnezeu a pus în inima omului veșnicia” cf. Ecclesiastul 3:11 ‒, într-un registru al nobleții, în care ni se descoperă chipul lui Dumnezeu din noi. 

 În acest registru al nobleții, frica nu mai are stăpânire. O zicală înțeleaptă spune: „Cine se teme de moarte și-a pierdut viața”. Această preocupare obsesivă și febrilă de acum pentru „siguranță” și ocrotirea sănătății ‒ preocupare care merge până la paralizarea vieții normale a întregii omeniri și care, prin menținerea panicii și a unei stări permanente de stres, caută să justifice instalarea „Minunatei Noi Normalități”6 ‒ arată starea celor care, de fapt, și-au pierdut de mult viața. Nu viața biologică, ci acea dimensiune a ființei noastre reprezentând, de fapt, epicentrul puterilor noastre sufletești: chipul divin din noi, care ne menține pe verticala demnității și a acelei libertăți înțelese ca dar al lui Dumnezeu. Este vorba despre o dimensiune ce nu se poate afla în vreun raport de compatibilitate cu frica și robia. Un om care se lasă condus de frică poate accepta orice de la oricine, așadar, se află într-o condiție de rob. Singurul lucru care ne vindecă de angoasa condiției noastre de muritori este doar credința în Înviere. Hristos, prin Întruparea și Jertfa Sa, a surpat „prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul”, ca să „izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” Evrei 2:14-15.  

 „Ei se tem de capacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât de mult ca și de moarte. Spune-le celor ce ți-au oprimat până acum sufletul tău divin: «Cred în Înviere!» și-i vei vedea înspăimântați, căci îi va birui credința ta. Se vor zvârcoli și-ți vor striga cu disperare: «Țărâna este paradisul tău și instinctele tale îți sunt cerul!». Dar tu să nu te oprești din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor și pur, străluminând tuturor învierea cea din întâia a sâmbetelor! Tu, prietenul meu, ești unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos și ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri. Din moarte la viață și de pe pământ la cer!”, îndeamnă Părintele Gheorghe Calciu, în „Al șaselea cuvânt către tineri”. 

 Credința în Înviere este singura cale de ieșire din distopia noului totalitarism. Ne întemeiază în nădejde și ne deschide către comuniune, în starea de așezare sufletească în care se cade să fie un creștin ce înțelege viața și lumea ca pe un dar, iar nu ca pe niște posesiuni asupra cărora avem un control deplin. Înțelegerea vieții ca dar ne readuce în condiţia noastră nobilă de homo adoratus ‒ „omul care mulţumeşte” și ne redă comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, iar comuniunea autentică este tocmai sfârșitul fricii și al angoasei. Postul fiind, cum spune un Sfânt Părinte, „jertfă adusă lui Dumnezeu”, suntem chemați și noi ca, din darul vieții noastre, să dăruim și să jertfim la rândul nostru, făcând un dar din noi înșine și din viața noastră către El și către ceilalți. În acest mod, „dăruind, vom dobândi”: dăruind moartea noastră lui Dumnezeu, vom dobândi viața și Învierea.   

 Irina Bazon

 Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Aprilie 2021

 Foto: Vladimir Razgulyaev Dreamstime.com

 APRILIE 2021

 

   
 
 
Preluat de pe: Familia ortodoxă

Loading...
Articolul precedentMulțumirea ca medicament
Articolul următor„Fără jertfă nu poate rodi Evanghelia” (I)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here