Acasă Ortodoxie Cuvântul Sfântului Sofronie deși era redat prin termeni omenești, purta pecetea puterii...

Cuvântul Sfântului Sofronie deși era redat prin termeni omenești, purta pecetea puterii Nezidite

68
0

    Slujirea proorocească a cuvântului lui Dumnezeu la Sfântul Sofronie      Hristos este minunea care ne uimește. El este semnul lui Dumnezeu pentru  toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, căci în Persoana Sa fiecare  impas și-a aflat ieșire. În timpul vieții Sale pământești  „El trăia tragedia întregii omeniri, dar nu în El Însuși se afla  aceasta”[1].  Dimpotrivă, înaintea negrăitei Sale Patimi, El le-a dăruit pace  ucenicilor Săi.        În Persoana lui Hristos S-a descoperit Dumnezeul Cel nepătruns și veșnic,  însă și omul cel adevărat, așa cum l-a gândit Dumnezeu mai-nainte de  întemeierea lumii în sânul Sfintei Treimi, în Sfatul Său cel minunat și  mai-nainte de veci. În Persoana Sa toate s-au împlinit, căci El este „Calea,  Adevărul și Viața”[2].        În același chip toți Sfinții, fiind următori ai lui Hristos, sunt și ei  semne ale lui Dumnezeu pentru generația lor, căci dau o dezlegare „nu din  lumea aceasta” problemelor cu care se confruntă, fie ele filozofice,  psihologice sau teologice.  Ei trăiesc în chip firesc „tragedia omenirii pe de-o parte, și pacea  lui Hristos, pe de alta”[3].        „Apropia-se-va omul și inima, adâncă”[4]. Este anevoie a vorbi despre Sfinți, pentru că  omul care încă trăiește în îngrădirile lumii văzute, nici nu își poate  închipui adâncurile inimii omului cu viață sfântă, durerea pocăinței și a  iubirii lui, nemărginirea pe care rugăciunea sa o străbate asemenea  fulgerului, lărgimea duhului său.      Viața Sfântului Sofronie după trup a durat aproape un veac, însă viața sa  duhovnicească este de nepătruns. Așa cum el însuși scrie despre încercarea  sa de a descrie chipul duhovnicesc al Starețului Său, Sfântul Siluan:  

     Așadar, nu putem vorbi despre Sfântul Sofronie fără a-i împuțina măreția.  Însă la porunca Duhului și împotriva dorinței sale de a trăi astfel încât  „să nu se arate oamenilor”[6], el ne-a lăsat totuși scrierile sale.  Și cea mai bună cale de a cunoaște chipul duhovnicesc al acestui om sfânt  este aceea de a-i citi cărțile. Fiecare rând este rodul rugăciunii sale și  îl aflăm întreg în cuvintele lui.      Sfântul Sofronie a primit marea binecuvântare de a se desfăta întru vederea  Luminii nezidite încă de prunc, însă din primii ani ai tinereții sale a  simțit totodată foarte pătrunzător absurditatea și deșertăciunea vieții  vremelnice. Din rătăcirea intelectuală pe căile străine ale meditației  transcendentale s-a întors atunci când Dumnezeu i-a pus înainte mântuitoarea  descoperire sinaitică: „EU SUNT CEL CE SUNT”[7]. În pocăința sa el „se ruga ca un nebun, cu mult plânset, care îi zdrobea până și oasele.”[8]  Strigătul rugăciunii sale străbătea „până la obârșiile pierzaniei întregii lumi”[9].      Părintele Sofronie „fierbinte a iubit pe Iisus Hristos,  Dumnezeu-Făcătorul nostru și Dumnezeu-Mântuitorul” și astfel, „neapărat”,  potrivit propriilor sale cuvinte, a trăit „două stări care par potrivnice:  pogorârea în iad (cel al pocăinței și al iubirii) și înălțarea la  ceruri”.[10]        Până la sfârșitul vieții sale el a vorbit cu nesfârșită recunoștință despre  Părintele său întru Domnul, Sfântul Siluan, pe care l-a numit „cel mai important eveniment al vieții sale”[11], cea mai mare binecuvântare, și a atribuit fiecare dar de sus rugăciunilor  sale. El socotea că menirea vieții sale și cea mai mare datorie a sa este  aceea de a sluji cuvântului Părintelui său.[12]        Sfântul Sofronie a viețuit printre noi cu mare simplitate. Era cald și  iubitor, însă nu puteai uita o clipă că era nelumesc în asemănarea sa cu  Hristos. Avea o altfel de minte, altfel de simțăminte, altfel de gânduri.  Fiecare contact cu el era o deschidere a vieții.  Când își deschidea gura era ca și cum prindea cuvântul de la Dumnezeu  și îl cobora pe pământ.  Mai degrabă, el însuși întrupa cuvântul lui Dumnezeu în viața sa. După  cum mărturisește în scrierile lui, „cuvintele lui Hristos asemenea focului s-au împărtășit  minții și inimii mele, iar eu am învățat a gândi asemenea Lui, căci  cuvântul Lui s-a făcut viața mea.”[13]        Desigur,  atunci când spunem că Starețul era om al cuvântului lui Dumnezeu, nu ne  referim la faptul că vorbea despre cuvântul lui Dumnezeu, ci că  era un purtător al puterii celei de-viață-dătătoare a Dumnezeului  personal.  Cuvântul dumnezeiesc răsuna ca o alăută în inima sa, fie că era treaz sau  dormea. Cu alte cuvinte,  era purtător al cuvântului care se naște în inimă prin rugăciune și  care înnoiește pe om atunci când îl cercetează, iar atunci când îl  împărtășește celorlalți le înștiințează inimile cu har,[14]  îi preschimbă și îi înnoiește, arătându-le căile mântuirii.      Adesea am fost martori la minuni în prezența sa, unele de-a dreptul  uimitoare.  Însă el nu le căuta niciodată, nici nu le dădea prea multă atenție.  Se ruga pentru cei bolnavi pentru că îi era milă de oameni și dorea ca  durerea lor să se împuțineze, însă  ținta de căpătâi a rugăciunii sale avea inima aproapelui.  El știa că cea mai mare minune din toată lumea zidită este unirea  inimii omului cu Duhul lui Dumnezeu. De aceea era mistuit de dorirea de a sluji acestei uniri a ființării  vremelnice și pământești a omului cu Lumina veșniciei lui  Dumnezeu. 

      El sublinia însemnătatea chemării Numelui Domnului Iisus pentru ca  impasul tragediei omenești să fie biruit și pentru ca omul să se nască  întru Împărăția cea veșnică. Precum însuși spune despre sine: „Când durerea inimii ajunge până la hotarul putințelor trupești,  chemarea Numelui lui Iisus Hristos aduce o pace care ține omul în  viață.”[15]. „Chinuia” cu rugăciune de foc tot ceea ce făcea sau spunea.        De asemenea, dădea cea mai mare însemnătate Dumnezeieștii Liturghii, a cărei  slujire îl răpea cu totul și îl însufla.  Spunea că în vremurile noastre, când nu mai putem afla condiții prielnice  pentru viața isihastă, dacă slujim Dumnezeiasca Liturghie cu luare aminte,  cu frică și cu pregătirea cuvenită, ea va da la nivelul duhului aceleași  roade, va aduce aceeași sfințire ca și rugăciunea inimii.  De aceea ținea cu tot dinadinsul să le împărtășească monahilor săi și  tuturor celor care îi cereau ajutorul, iubirea sa pentru Taina Dumnezeieștii  Euharistii și cunoașterea unei mai adânci apropieri de ea. 

      Precum Moise dorea să vadă proorocind întreg norodul lui Dumnezeu, așa și  Sfântul Sofronie tânjea a le împărtăși celor din jurul lui suflarea  Sfântului Duh, râvna unui artistEl chiar spunea că credinciosul trebuie să fie artist în viața sa  duhovnicească.  Așa cum artiștii sunt stăpâniți de obiectul artei lor și se străduiesc  a afla o desăvârșită expresie pentru însuflarea lor, așa și creștinul  trebuie să fie stăpânit de Hristos și să se străduiască a-și șlefui  legătura cu El și a alerga „ca doar Îl va prinde, întrucât și el a fost  prins de Hristos Iisus”[16].      Pentru unii, aproapele devine piedică, pentru alții chiar iad, în vreme  ce pentru Sfinții noștri Părinți Siluan și Sofronie, fratele era viața  lor.  Dumnezeu le-a lărgit inima ca să îmbrățișeze cerul și pământul, precum  Hristos Și-a întins sfintele Sale mâini pe Cruce pentru a-i îmbrățișa pe  toți oamenii. 

      Drept concluzie, vom cita cuvintele Sfântului: 

      „Un singur sfânt este un fenomen cât se poate de prețios pentru întreaga  omenire.  Sfinții, prin simplul fapt al existenței lor, fie și necunoscută  lumii, dar cunoscută lui Dumnezeu, fac să se pogoare pe pământ, peste  întreaga omenire, marea binecuvântare a lui DumnezeuDin pricina unor sfinți necunoscuți lumii se schimbă curgerea  evenimentelor istorice și chiar cosmice, drept care fiecare sfânt  este un fenomen de însemnătate cosmică ce depășește hotarele  istoriei pământului și trece în lumea veșniciei.  Sfinții sunt sarea pământului; ei sunt sensul ființării lui; ei sunt  rodul pentru care el se păzește.  Iar când pământul va înceta a rodi sfinți, se va ridica de la  dânsul puterea ce păzește lumea de năpaste.”[17]          De aceea Părintele Sofronie socotea ca semn de viață autentică și sfântă  rugăciunea pentru întreaga lume, prin care omul lui Dumnezeu, lărgit prin  harul Sfântului Duh, înfățișază înaintea lui Dumnezeu fiecare suflet care  a venit întru ființă de la întemeierea lumii și care se va naște până la  sfârșitul lumii. 

      Un alt criteriu de viață autentică și sfântă pentru Sfântul Sofronie era  iubirea și rugăciunea pentru vrăjmași. Acest fenomen dovedește prezența  Sfântului Duh, căci fără harul Acestuia o asemenea virtute nu poate exista  în lumea aceasta. 

    Sfântul Sofronie dă mărturie pentru faptul că  iubirea de vrăjmași este semnul prezenței Duhului Sfânt și al adevărului  lui Dumnezeu, care îndreptățește ființarea vremelnică a omului și îl duce  la viața cea netrecătoare care împărățește în sânul Sfintei Treimi, al  Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. 

      [1]ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Despre rugăciune, trad. Ierom. Rafail Noica,  Editura Accent Print, Suceava, 2019, p. 65.        [3]  ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, trad. Ierom. Rafail  Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2014, p. 233.      [4]  Ps. 64:6 ((Biblia de la București, 1688).      [5]  ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail  Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2015, p. 14.          [8]  ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ediția a II-a  revăzută, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava,  2015, p. 30.            [12]  Mărturisire aflată într-o scrisoare încă nepublicată.      [13]  Cf. ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, p. 233.        [15]  ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, p. 233.        [17]  Cf. ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 237-238.                     Sfântul Sofronie, om al cuvântului lui Dumnezeu        Potrivit Sfântului Siluan și așa cum lămurește Sfântul Sofronie,  cuvântul lui Dumnezeu poate răsuna în inima omului în împreună-glăsuire  și armonie cu rugăciunea. 

      Ca urmare a căderii sale omul este dezbinat în toate: una are în  minte, alta în inimă și alta poftește cu simțurile. Nu are ipostas.  Dumnezeu însă nu poate vorbi omului câtă vreme ființa lui este  împărțită.  Prin nevoința pocăinței, firea lui muritoare este întărită, ființa îi  este tămăduită și se adună toată ca într-un nod strâns. Numai în  această stare îi poate da Dumnezeu cuvânt, pentru că atunci când  Dumnezeu grăiește omului, El i Se adresează ipostasului său, inimii  sale, adică locului în care îi este concentrată întreaga făptură.  Această împreună-vorbire este una personală și îi împărtășește omului  o nouă cunoaștere de sus despre renașterea sa duhovnicească. 

      Domnul ne prevestește că atunci când suntem chemați la judecată, nu  trebuie să cugetăm dinainte ce vom răspunde, pentru că în acea clipă El  Însuși ne va da „gură și înțelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i  răspundă toţi potrivnicii noștri  (cf. Luca 21:15).  Și aceasta a spus-o nu numai pentru vremea de prigoană, căci cuvântul  Domnului rămâne adevărat în toată vremea.  Pe timp de pace el lucrează astfel:  Domnul ne dă cuvânt atunci când de bunăvoie ne judecăm pe noi înșine în  lumina Poruncilor cu duh de osândire de sine. Și pentru că acest lucru este plăcut lui Dumnezeu și în duhul  poruncii Sale, Domnul pune cuvinte de pocăință în gura noastră care  zămislesc o rugăciune ce are puterea să ne schimbe starea, să ne  îndreptățească existența și să ne ridice deasupra încercărilor. 

      Acest cuvânt este adesea un verset din Scriptură care corespunde stării  noastre. Vedem așadar că este nevoie de sârguință în citirea  Scripturilor, ca să putem purta cuvintele Duhului Sfânt ca pe niște  cărbuni încinși în minte și în inimă.  Dumnezeu le poate aprinde înlăuntrul nostru la vremea potrivită,  împlinind astfel nevoile noastreCuvântul lui Dumnezeu curățește, luminează și sfințește mintea.  Mai ales în vremurile noastre, când mintea se amestecă atât de ușor cu  întunericul și necurăția acestei lumi, avem nevoie mai mult decât  oricând să afierosim vreme pentru cuvântul lui Dumnezeu dat nouă prin  Scripturi și prin scrierile Sfinților.  

      Cel mai uimitor dar la Sfântul Sofronie era cuvântul care purcedea din  gura lui ca rod al rugăciunii.  Deși era redat prin în termeni omenești, purta pecetea puterii  Nezidite. Din această pricină atrăgea și cutremura întreaga făptură a  celor care se apropiau de el. Scrierile Sfântului Sofronie sunt cugete cu care s-a rugat ani  îndelungați. Acestea i s-au întipărit în adâncurile ființei ca și  gravate cu fierul înroșit și s-au făcut una cu firea lui.  Duhul cuvintelor lui este împărtășit celor care le citesc și lucrează  înlăuntrul lor schimbări pe măsura harului pe care îl pot primi

         
 
 
Preluat de pe: Român ortodox în Franța

Loading...
Articolul precedentPe valul IV al COVID-19 se lansează faza a II-a a Marii Resetări: „Pandemia Cibernetică”
Articolul următorTroparul Icoanei Maicii Domnului Prodromița

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here