Acasă Ortodoxie Părintele Ciprian Grădinaru despre realitatea lumii în care trăim şi realitatea lui...

Părintele Ciprian Grădinaru despre realitatea lumii în care trăim şi realitatea lui Dumnezeu, Ortodoxia inimii calde şi Ortodoxia raţională

58
0

        Părintele Ciprian Grădinaru de la Biserica „Toți Sfinții” din Huldenberg     Vremea adevărului       Din când în când, în istoria omenirii se produc niște cutremure, așa  cum este și ceea ce se întâmplă în aceste zile datorită fenomenului  „Covid”.  Sunt îngăduite de Dumnezeu, lucrând ca niște oglinzi teribile, imense,  ce reflectă starea reală a omenirii.  Înţelegem cine suntem şi vedem care este starea noastră lăuntrică  adevărată doar în perioade de încercare.  Iar lunile acestea din urmă, de când a apărut fenomenul „Covid”, au fost  un prilej pentru multe radiografii duhovniceşti.  Dacă încă nu am găsit oglinzile potrivite în care să ne vedem inimile, vă  propun ca în mărturiile următoare şi în răspunsurile părintelui Ciprian  Grădinaru să aflăm câteva astfel de instrumente de evaluare. (V.G.)       – Părinte, în România şi în lume este o tulburare teribilă. Nu cunosc  mulţi care să-și fi păstrat pacea. Şi prin case, şi pe străzi, şi în  biserică e multă tulburare dintr-o sumedenie de motive. Sfinția voastră  cum trăiţi acest timp de criză?  – Ca în Arca lui Noe! Aşa simţim toţi cei din parohie:  pe de o parte, pace şi recunoştinţă către Domnul, Cel ce ne-a adus în  Biserică, Arca cea de nescufundat, iar pe de altă parte, ne rugăm cu tristeţe pentru ce se întâmplă în aceste  zile în sufletul atâtor oameni:  răcirea, chiar pierderea credinţei, boli sufleteşti, abuzuri împotriva  libertăţii și vieţii, spaimă, confuzie, cinism, cruzime. Încercăm, cu ajutorul Domnului, să prefacem timpul de criză în vremea  adevărului, în vreme de mântuire (cf. II Corinteni 6:2). Este singura cale de  a supravieţui duhovniceşte.  Avem nevoie absolută de Adevăr, ca început al pocăinţei ‒ şi a mea, dar şi  a noastră, a tuturor. În primul rând,  chiar trebuie să-I dăm lui Hristos „toată viaţa noastră” ‒ şi nu  „aproape toată viaţa noastră”! ‒, Lui, Care este Adevărul,  Lui Care Se vădeşte, încă o dată, singura ancoră reală, unicul element de  stabilitate. El este singura, adevărata măsură a toate câte sunt. Toate  asigurările şi construcţiile omeneşti pe care mulţi ne-am întemeiat vieţile,  chiar şi pe cele duhovniceşti, şi-au vădit şubrezenia şi au căzut şi vor cădea  una după alta.

   În al doilea rând, mulţi ne-am putut adânci, dacă am vrut, în adevărul despre  noi înşine, căci  ne-am aflat măsura credinţei ‒ sau necredinței! ‒ prin reacţiile pe care  le-am avut în faţa ameninţării bolii şi a morţii, în noile tipuri de  relaţii care ni s-au impus cu cei din familie, din biserică, cu cei de  aproape sau de departe ai noştri.În al treilea rând,  am aflat într-o mai mare măsură adevărul despre situațiile şi oamenii  care ne înconjoară în lume şi în BisericăŞi, dacă în lume nu prea ne mai surprinde nimic, căci stăpânitorul ei îşi  continuă tot mai vizibil marşul întunecat, cred că ne e de mare folos să fim  foarte atenţi la ce se întâmplă în Biserică.Avem mare nevoie de păstori adevăraţi, curajoşi, treji, care să ne înveţe  drept cuvântul Adevărului, pentru care să ne rugăm, pe care să-i ascultăm  și să-i urmăm; iar, pe de altă parte, aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur,  dacă nu vrem să cădem în groapă, trebuie să înţelegem care sunt călăuzele  oarbe  (cf. Matei 23:16), pe care nu trebuie să le urmăm.  

   

 ORTODOXIA INIMII ȘI ORTODOXIA RAȚIONALĂ   În aceste luni, din felul în care mulţi păstori s-au poziţionat, am  văzut limpede resorturile după care acţionează ei: înţelepciunea  duhovnicească şi dragostea de Dumnezeu şi de poporul Său sau calculul  diplomatic, ba chiar laşitatea  ‒ am auzit de clerici care s-au autoizolat! S-a vădit atât de limpede  diferenţa despre care vorbește Sfântul Tihon din Zadonsk ori Părintele Serafim  Rose între  Ortodoxia inimii calde, înmuiată prin pocăinţă şi nevoință, care luptă pentru Adevăr, pentru  credincioşia faţă de Sfânta Tradiţie, care se bucură împreună cu cei care  se bucură şi plânge cu cei care plâng  (cf. Romani 12:15), pe de o parte şi, pe de altă parte  Ortodoxia raţională, născută din cunoaşterea şi cercetarea raţională a dogmelor, a  canoanelor şi a vieţii liturgice, aliniată ideologiilor contemporane,  obedientă faţă de tot ce e „oficial”.  Cei dintâi au căutat soluţii pastorale pentru a întări în credinţă şi a da  nădejde credincioşilor,  câtă vreme  cei din a doua categorie, virusaţi de duhul lumii, au avut atitudini  „diplomate”, psihologice, emoţionale sau chiar smintitoare  Rezultatul? Sminteli, platitudini, confuzii, tensiuni: acela are o părere,  celălalt altă părere.  Când te întemeiezi pe mintea ta impregnată de duhul lumii, chiar dacă  studiezi Sfinţi Părinţi sau dogmele şi canoanele Bisericii, nu ai cum să  ajungi la o linie unificatoare, căci duhul lumii este caracterizat de  dezbinare.

– Ne puteţi da un exemplu?

– Exemple sunt multe, însă cele mai grave cred că sunt cele  legate de punerea în discuție a modului de împărtăşire a credincioşilor în  contexte epidemice. În timp ce unii căutau tot felul de soluţii pentru a nu  transmite viruşi prin Sfânta Împărtăşanie, Sinodul Greciei s-a pronunţat ferm  într-un comunicat, la începutul lui aprilie:  

     „Orice suspiciune cu privire la transmiterea unor boli prin  intermediul Dumnezeieștii Euharistii este reprobabilă, întrucât  aduce atingere adevărului dogmatic, credinței apostolice și  Tradiției Bisericii. De asemenea, în condițiile date, orice discuție  despre modul administrării Dumnezeieștii Împărtășiri este  inoportună, fără discernământ, nu zidește și, prin urmare, este  inacceptabilă”.

    Cred că ceea ce vor să spună ierarhii greci este că  orice modificare a felului de împărtăşire a credincioşilor, în acest  context epidemic, va provoca sminteală prin discursul duplicitar  ‒ de genul: „Credem că aici e Hristos, totuşi, ne luăm măsuri să nu cumva să  transmitem viruşi și să nu se supere statul ateu” ‒ şi prin traducerea lui evidentă:  prevalarea raţiunii asupra credinţei şi imixtiunea statului în chestiuni de  administrare internă a Bisericii.  Îndemnul lor, un nou îngeresc „Să stăm bine, să stăm cu frică!”,  e să ne ferim de atitudini care ne aduc un oarecare confort social ori pe  care le putem cuprinde cu mintea noastră, în încercarea de a „plăcea  oamenilor” (cf. Ioan 12:43).  Trebuie să fim curajoşi şi să căutam adevărul în Biserică, în modelele de  atitudine ale marilor Părinţi ai Bisericii, în rugăciune şi osteneala de a  afla voia lui Dumnezeu.  Şi să nu mai uităm atât de ușor că „nu putem sluji la doi domni, lui Hristos și lui mamona  (cf. Luca 16:13).  

     „OPUSUL FRICII NU ESTE CURAJUL, CI CREDINȚA”

   – De multe ori adevărul e dureros, căci ne arată că suntem cum nu ne  place să recunoaştem sau ne aşază în opoziţie cu lumea, ceea ce duce  adesea la contestări, ironii, la revărsări de ură din partea ei. De  aceea sunt aşa de puţini cei care caută adevărul și, poate, şi mai  puţini cei care îl mărturisesc. 

   – Aşa este. De aceea, vremea de acum este una de întristare, dar şi de  bucurie. Căci ce poate fi mai preţios decât să trăieşti în Adevăr? Îmi  amintesc de un înfricoșător, dar totodată minunat cuvânt prorocesc al  Părintelui Rafail Noica:   „Acum e vremea să se lămurească credinţa noastră; acum se va vedea, în  sfârşit, ce va fi fost Biserică şi ce nu; acum – care va fi fost «acel popor binecredincios de pretutindenea»,  şi ce anume va rămânea «neclătit de porţile iadului»  (Matei 16:18)…  şi ce va trebui să cadă. E nevoie de acest «necaz» (Tesaloniceni  5:3)  pentru ca Biserica, adică noi, să se cureţe de toate preacurviile  ei, să se spele de toată necurăția ei    (Iezechiel 16),  să se «lămurească», întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul  ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfințeniei ei, să se  smerească până în sfârșit, să se gătească Mireasă în aşteptarea  Mirelui Apocalipsă  (22:16-17)”.        Pentru asta, zicea Părintele,      vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile  preoţilor şi din numărul credincioşilor.  A venit vremea să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către  mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce  avem mai scump şi mai sfânt în lume; să răbdăm ocări şi prigoane din  afară, iar dinlăuntru smintiri, şi poticniri, şi vânzări  (Apocalipsă 13:7). Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale  sale,  să ne reînvăţăm mai multa încredere în Dumnezeu decât în cele văzute  şi «mai la îndemână», şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui  Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi;  iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrățișăm şi  atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile  lui Hristos.    Înfricoșată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu îngăduită –  mântuitoare”      De aceea, zicea Părintele, e nevoie să „deosebim vremea” (Luca 12:54-57) în  care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Domnul. – Cum să mai găsim loc de nădejde în zilele acestea, când mulţi sunt  atât de îngrijoraţi pentru tot ce se întâmplă şi ce se anunţă că va mai  veni: totalitarisme ideologice, încălcări ale libertăţilor personale? 

– Unele lucruri sunt, într-adevăr, îngrijorătoare. Însă, chiar și  dacă nu am privi duhovniceşte lucrurile, cred că sunt şi multe idei care se  vehiculează, mai ales legate de coronavirus, care fac parte din categoria  „drobului de sare” al lui Creangă. Mi se pare de neînţeles lipsa unei logici  minimale la care au ajuns mulţi din pricina fricii.

În mod limpede, diavolul a lucrat foarte bine pentru pregătirea  terenului: îndepărtându-l pe om de Dumnezeu, a reușit să înlocuiască  credința în El cu încrederea în tot felul de false instrumente de confort  și siguranță socială (salarii, subzistență via magazine, asigurări,  pensii, rețele de socializare etc.)Și astfel, printr-o criză oarecare ‒ creată sau apărută „accidental” ‒,  în care propriile „asigurări” de fericire se spulberă, omul fără Dumnezeu  intră în panică și devine irațional.  Nu există ființă mai ușor de controlat decât cea cuprinsă de groază.  Aşa că, în aceste zile, cei care au de câștigat din criza mondială o fac  speculând foarte mult efectele fricii.

   Este exact opusul a ceea ce spune Hristos, că,  dacă vom trăi după poruncile Lui, vom cunoaşte Adevărul, şi Adevărul ne  va face liberi  (cf. Ioan 8:31-32).  Când omul trăieşte în minciună, va fi tot mai înfricoşat şi va alerga  spre noi şi noi robii, de la sumedenia de asigurări și cedarea propriei  libertăţi în mâinile instrumentelor de control statale, până la  cumpărarea oricărui vaccin care îi promite mai puţină suferinţă,  indiferent de efectele secundare. – Ce soluţii vedeţi pentru a învinge frica?

– În primul rând, aş sublinia că  opusul fricii nu este curajul, aşa cum găsim în dicţionarul de antonime,  ci credinţaCând ne clătinăm în credinţă este pentru că ne temem mai mult de  circumstanţe decât de Dumnezeu.  Voinţa și inteligenţa nu sunt de ajuns ca să învingem frica. Numai  credinţa şi dragostea o pot învinge.  Iar pe acestea nu le putem dobândi decât în Biserică, trăind într-o parohie  concretă, alături de oameni evlavioşi. Starea din lume e jalnică, dar noi ştim  motivul: ne-am îndepărtat cu toţii de Dumnezeu ‒ „toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut” (cf. Psalmul 13:3): clerici, monahi şi mireniÎn loc ca noi, cei din Biserică, să fim „lumina lumii”(Matei 5:14), să avem atitudini realiste, curajoase, din pricină că suntem virusaţi  de duhul lumii, contribuim şi noi la răspândirea panicii şi a  deznădejdii, la sacralizarea ştiinţei mincinoase, la înscăunarea  farmacocraţiei la cârma lumii.  Asta pentru că, pentru mulţi dintre noi, fricii de Dumnezeu i-au luat  locul fricile de boală, de moarte, de lume, de ce va spune vecinul, mass  media, guvernul, U.E. etc.  Şi aceste frici ne robesc prin păcatul din noi, prin viaţa superficială pe  care o ducem, prin ataşamentul de instrumentele de confort şi asigurare  ale acestei lumi. 

   Părinţii Bisericii învaţă că sunt două feluri de frică: cea bună, mântuitoare,  frica lui Dumnezeu, şi cea „firească”, pătimaşă ‒ de moarte, de boală, de  accidente, de viitor, de pericole etc. Ele se exclud reciproc, căci se nasc  din una şi aceeaşi caracteristică a sufletului: teama. Ca şi în cazul  celorlalte patimi, lupta omului este să întoarcă această putere sufletească  către Dumnezeu. În măsura în care omul se umple de frica lui Dumnezeu, se  vindecă de frica „firească”.  Soluţia e simplă: creştinul trebuie să trăiască în Biserică, îndrumat de  un duhovnic care să cunoască meşteşugul tămăduirii sufletului bolnav.  Astfel se va despătimi, va învăţa să se roage. Cu cât rugăciunea este mai  autentică, mai adâncă, cu atât piere frica.  Când suntem copleşiţi de frică, să ne așezăm în fața Domnului și să nu ne  ridicăm de acolo până nu reușim să intrăm, cu o rugăciune liberă, vie, în  adâncul inimii, acolo unde El ne aşteaptă, acolo unde nu este frică.  Și, dacă ne rugăm și totuși pacea nu vine, înseamnă că trebuie să stăruim,  să nu ne ridicăm din genunchi până ce Domnul nu Se milostivește şi ne  întăreşte.  Iar în restul timpului, când nu avem condiţii să ne adâncim în rugăciune,  leacul cel mai puternic împotriva atacurilor de panică este mai ales  rugăciunea scurtă în care chemăm Numele Domnului.  

  

 „CÂND SUNT SLAB, ATUNCI SUNT TARE”   Cu adevărat, după cum ne îndeamnă mulţi Părinţi, putem folosi momentul  pentru trezire, pentru adunare din risipiri, pentru re-evaluarea sensului real  al vieţii, al legăturilor cu mine însumi, cu aproapele şi cu Dumnezeu. Căci se  vede limpede că mulţi facem faptele credinţei, dar ca şi cum nu am crede cu  adevărat în Hristos. E vremea să alegem între „înţelepciunea lumii” şi  „nebunia credinţei (cf. I Corinteni 1:17-25); între isteria, panica, frica  celor fără Dumnezeu, care acum îşi află dureros fragilitatea, şi nebunia  Crucii. Să înţelegem că există cu adevărat două realităţi: cea vizibilă,  pipăibilă, „analizabilă ştiinţific”, despre care putem avea păreri şi  informaţii şi, pe de altă parte, realitatea lui Dumnezeu, mult mai amplă, care  o circumscrie şi o depăşeşte pe prima, aşa cum vedem în viața Sfântului  Apostol Petru. Realitatea lumii: valurile erau mari, apa nu-l poate ține pe  om, omul care se scufundă în apă moare. Realitatea lui Dumnezeu: Hristos merge  pe apă. Atunci când Petru încearcă să guste şi el din realitatea Domnului, în  scurt timp i se face frică, din cauza informațiilor care veneau dinspre  „realitate”. Dar are reflexul cel bun, rugăciunea, şi astfel găsește puntea  între cele două realități: „Doamne, mântuiește-mă!”. Hristos vine îndată lângă  el, îl salvează, dar îl şi mustră: „De ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?  (cf. Matei 14:28-31). Raţiunea lui Petru nu-l înşela cu privire la „realitatea  ştiinţifică”, legile fizicii care îi spuneau că urmează să se scufunde; dar  realitatea lui Dumnezeu este Adevărul, care depăşeşte cunoaşterea omului. 

Aşa şi noi, în funcţie de cum ne vom mişca gândul, în funcţie de  unde vom considera că ne e comoara ‒ fie în „linia oficială”, în studii şi  ştiinţe omeneşti, fie în tot ce înseamnă tezaur al Bisericii şi dialog cu  Dumnezeu ‒, în acea lume ne vom plasa inima, în acea realitate ne vom trăi  vieţile. Trebuie să ne rugăm mereu ca să putem ieși din lumea realității  omenești, a informațiilor, să-L întrebăm pe Dumnezeu cum să trăim viaţa în  realitatea Lui, fără să cădem pradă înşelărilor. Acum e atât de evidentă  diferenţa: în lumea „realităţii oficiale” e multă angoasă, iar în inimile  celor care luptă să rămână în realitatea lui Hristos e pace şi linişte. 

Criza actuală o putem vedea ca pe o scuturare a întregii lumi.  Poate că lucrurile stau aşa cum zice mass-media, poate că Covid-19 e un virus  extrem de mortal, cum nu a mai fost vreodată ceva mai periculos pe pământ, şi  de asta s-au luat aceste măsuri nemaigândite până acum. Sau poate că e aşa cum  zic cei care cred că această criză mondială a fost creată în umbră şi este un  prilej, poate chiar un pretext al forţelor care vor să conducă întreaga lume,  să dobândească o mai mare putere, mai mult control asupra omului. Dar, oricum  ar sta lucrurile în realitatea așa-zis obiectivă, pentru creştin nu e  important cine are dreptate. Nu aici e miza. Mulţi înţeleg că trecem prin ceva  grav acum, dar nu cred că e limpede pentru mulţi. Cred că grav nu e dacă mă  îmbolnăvesc de acest virus ‒ cu eventualitatea că voi muri şi mă voi întâlni  cu El Dumnezeu ‒, nici că sunt oameni care profită cu cinism de acest moment.  Grav e mai cu seamă ce se întâmplă în planul nevăzut: ameninţarea libertăţii  lăuntrice, amestecarea duhurilor, pervertirea credinţei.

Grav ar  fi ca eu, creştin chemat să umblu în Lumină, să ratez duhovniceşte  criza aceasta, care nu e altceva decât Judecata lui Dumnezeu  („criza” < gr. κρίσις, „judecată”). Nu e vorba că „ne bate Dumnezeu”, cum se mai aude spunându-se, ci că avem  şansa să ne întoarcem la El, să ne pocăim, sa ne împăcăm cu El. Grav ar fi să  caut soluţii omeneşti la greutatea acestor zile, căci astfel m-aş îndrepta  spre deznădejde şi pierderea credinţei. Important e să înţeleg măreţia  momentului pe care îl trăim, să-mi arăt credinţa, înţelegându-mi slăbiciunea  şi mergând astfel către Domnul, pentru a primi harul pe care El Îl trimite  tuturor celor care vor să-L urmeze. „Când sunt slab, atunci sunt tare” (I Corinteni 12:10), prin mila Lui.

Spune Părintele Zaharia de la  Essex că însuși faptul de a păstra credința în aceste vremuri grele și  apocaliptice este un dar al Sfântului Duh. Şi astfel, prin harul lui Dumnezeu,  prin viaţa în Biserică, frica de ce este în lume se va preface în frica lui  Dumnezeu, care aduce dragostea lui Dumnezeu, pace, nădejde şi mântuire. 

  Cuvântul Ortodox:  “E cumplit când oameni din Biserică se vădesc robi ai logicii lumii,  ai spaimei, şi devin propagandişti ai liniei „oficiale”, care nu  urmăreşte decât să întărească controlul asupra individului”. VREMEA ADEVĂRULUI – continuarea interviului pentru “Familia ortodoxă”  al PĂRINTELUI CIPRIAN GRĂDINARU din HULDENBERG (II)        – Părinte, trăim vremuri tulburi, în care suntem bulversaţi de  informaţiile din jur. Ne e greu să ne ţinem mintea la rugăciune. Nu ştiu  să mai fi auzit vreodată atât de multe păreri şi ştiri pe un singur  subiect. Cum faceţi faţă avalanşei de informaţii?  – Îmi cer iertare pentru ceea ce voi spune, dar simt nevoia să  fac referire la câteva experiențe personale.  Când am intrat în Biserică, acum douăzeci și ceva de ani, am simțit ca pe  ceva firesc și necesar să renunț la orice formă de mass-media, ca la un  mediu ostil Duhului delicat și smerit al lui DumnezeuAm simţit mereu mediul virtual ca pe o barieră în calea legăturii autentice  cu Domnul şi cu aproapele meu, ca pe un handicap ‒ „prin extensia  tehnologică adusă relaţiei”, după expresia lui McLuhan ‒ pentru orice tip de  relaţie.  Am trăit mereu asta ca pe un dar de la Domnul, căci nici unul dintre  duhovnicii mei nu mi-a impus nici alegerea asta, nici cele ulterioare, legate  de noile „provocări” ale vieții sociale: Facebook, Instagram ori alte rețele  sociale.  Cu atât mai mult le-am simțit nocive pentru viața duhovnicească după ce  am devenit preot, oricâte argumente și îndemnuri pe linia activismului  bisericesc am primit. 

Nu judec pe nimeni care nu-mi împărtășește opinia. Dar mult m-a  mângâiat când am găsit în cartea despre Sfântul Siluan atitudinea lui față de  mass-media vremii. Într-o discuţie cu un Părinte care citise ceva într-un ziar  şi îi cerea părerea despre subiectul respectiv, Sfântul Siluan i-a spus că lui  nu-i plac ziarele, căci  citirea ştirilor întunecă mintea şi împiedică rugăciunea curatăZiarele scriu nu despre oameni, ci despre întâmplări, şi nici pe  acestea nu le redau adevărat. Ele aduc tulburare minţii şi nu te ajută  să înţelegi adevărul. Ca să afli nevoile oamenilor şi suferinţele lor nu  e nevoie să citeşti ştiri, spune Sfântul, ci să te rogi pentru lume.  Rugăciunea curăţă mintea şi ea vede mai bine totul.

E limpede că nu mulți vor ajunge la măsura Sfântului Siluan, de a simți  starea tragică în care se găseşte lumea doar prin rugăciune, cu totul  desprins de evenimentele lumii.  Sfântul Sofronie, biograful său, scria, comentând episodul de mai sus, că  stareţul său primise o cunoaştere de care abia câte unul într-o generaţie  se învredniceşteDar cred că, și pentru noi,  linia de urmat e aceeași: să fim „conectaţi” cât mai mult la Dumnezeu şi  cât mai puţin la tot ce ne poate aduce duhul lumii în case şi în  inimi.  Și cred că acesta este cel mai important lucru:  vom reuși să înțelegem ce se întâmplă azi și în zilele și anii ce urmează  nu dacă vom fi „informați”, ci dacă vom rămâne în credinţă. 

Suntem datori să tâlcuim istoria zilelor noastre, dar, pentru ca această  tâlcuire să fie și dreaptă, e nevoie să avem cugetul Bisericii, să învățăm  rugăciunea pentru lume, să învăţăm dragostea ‒ singura lucrare care ne face  ai lui Hristos.   

     „NU RISIPI TIMPUL, ACEST MARE DAR DE LA DUMNEZEU”    – Mulţi răspund însă că nu mai putem trăi fără telefon mobil și fără o  conexiune la internet.  – Trăim vremuri în care nu se poate fără telefoane mobile. La  rândul meu, m-am trezit în niște grupuri pe Whatsapp în care, fără s-o cer, am  fost bombardat în perioada aceasta de-o sumedenie de informaţii, articole,  comentarii şi păreri despre subiectul coronavirusului. Însă multe articole  erau transmise fără o cântărire prealabilă, uneori însoţite de nişte  comentarii penibile, cu atât mai mult cu cât acei oameni se prezintă ca  duhovniceşti. Totul confirmă ce zice Sfântul Siluan:  modul acesta virtual de comunicare aduce tulburare minţii şi nu conduce la  adevăr. Lucru confirmat şi de experienţa tuturor cunoscuţilor mei despre care ştiu că  s-au simţit tulburaţi sufleteşte în această perioadă.  Fără excepţie, toţi s-au uitat mult la ştiri, au citit zilnic ce zice media  că se întâmplă în lume în aceste zile, fără să realizeze că fiecare contact  cu acele cuvinte şi imagini purtătoare de panică le-a pătruns în inimă.  Cred că, dacă vrei să-ţi păstrezi inima în pace şi cu dispoziţie spre  rugăciune, trebuie să renunţi la conturile de pe reţelele sociale. Nu pot fi  luați în serios cei ce vorbesc de viaţă duhovnicească, rugăciune, pace  lăuntrică şi trezvie pe Facebook.

Devenim ceea ce alegem sa facem în mod repetat. Nu vrei sa fii zăpăcit,  împrăștiat, tulburat? Atunci nu face cele care îl fac pe om zăpăcit,  împrăștiat și tulburat! Adică: nu risipi timpul, acest mare dar de la Dumnezeu. Nu mai sta cu datele mobile activate pe smartphone ca să fii tentat la  fiecare nouă notificare să deschizi telefonul. Citeşte-ţi mailurile o dată la  câteva zile, fixându-ţi un timp scurt pentru asta, pentru a fi obligat să  alegi ce e important şi urgent. Încetul cu încetul, vei vedea că lumea merge  înainte şi fără tine, şi că nimic nu e aşa de urgent şi important cum pare  atunci când trăieşti în iureş.  Alege cu mare grijă prietenii de care te înconjori şi de la care, dacă  primeşti un mesaj sau articol, se presupune că l-au citit ei în prealabil şi  au văzut că e chiar de folos.

Ne va fi tare greu să rămânem în Biserică în următoarele cerneri dacă nu  vom face cele arătate de Părinţi, care învață cât de nocive sunt  împrăştierea minţii, grija de multe, grăirea în deşert.  Dacă lăsăm mintea să se plimbe unde vrea prin lumea virtuală, să se umple de  idei bolnave (cum este tot ce nu duce spre Dumnezeu), dacă o lăsăm să stea de  vorbă cu duhurile rele cuprinse în majoritatea ideilor, imaginilor și  sunetelor care au umplut văzduhul, poate că vom deveni „iuţi la minte”, dar  vom pierde „singurul lucru care ne trebuiește”: dialogul cu Hristos.  Fără paza minţii nu putem păstra rugăciunea. Iar fără rugăciune nu ne  putem păstra pacea, nădejdea, bucuria. Şi fără acestea nu ne mai putem  numi creştini, şi în zadar sunt toate celelalte osteneli bisericeşti ale  noastre.  Chiar dacă mergem la biserică şi ţinem post şi suntem revoltaţi că „ei” nu  se poartă „corect” cu creştinii, dacă rămânem cu mintea lumii şi nu dobândim  „mintea lui Hristos”, luptând pentru pocăinţă şi trezvie, „făcutu-ne-am  aramă sunătoare şi chimval zăngănitor”  (I Corinteni 13:1).   

   „SĂ NU NE TEMEM DE RĂUL DINAFARĂ!”  – Dar trăim în lume, nu suntem monahi. Vedem cu toţii că e multă  manipulare din partea „fiilor minciunii”, infiltrați peste tot: în  conducerea statelor, în mass-media, chiar şi în Biserică. Şi ne e teamă  pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri. Cum să ne poziţionăm  corect?  – Sunt două feluri în care putem analiza lucrarea răului. În  primul rând,  sesizăm o coagulare a răului la nivel exterior, global ‒ un fel de  mişcare care tinde spre un totalitarism supra-statal. La nivel ideologic,  constatăm aşa-numita „corectitudine politică”, menită să pervertească şi  să niveleze conştiinţele, să dizolve spiritul critic sănătos şi orice  opinie contrară „liniei oficiale”. E evident că se impune în forţă un nou  mod de a trăi, de a gândi, raportat la o cu totul altă scară de valori  decât cele tradiţionale. În plus, observăm tot soiul de măsuri abuzive şi încălcări ale  libertăţilor cetăţeneştide pildă, măsurile exagerate, nefondate, aşa-zis „anti-epidemice” luate  în această perioadă, care duc la restrângerea libertăţii religioase sau de  exprimare a opiniei, ori preconizează impunerea obligativității  vaccinărilor şi educaţiei sexuale  ș.a.m.d.  E foarte trist ce se întâmplă, într-adevăr.  Dar creştinii au mai trăit astfel de situaţii de prigoană, de totalitarism  ateu. Ar trebui să vedem cum s-au purtat ei.  Sunt Părinți care ne învaţă că, în astfel de situaţii, putem vădi nedreptatea  şi suntem datori să o facem dacă vedem că oamenii primesc folos din cuvântul  nostru. Însă cu grija de a nu amesteca violenţa în lupta noastră pentru bine,  adevăr şi libertate.  Orice formă de ură ne-ar atinge inima, chiar şi faţă de prigonitori, ne  face să nu mai fim fiii Duhului Dragostei (cf. Lc 9: 55).

Noi nu putem face mare lucru la nivelul istoriei văzute, oricâte petiţii  am semna, oricât i-am detesta şi i-am dori pedepsiţi pe cei pe care îi  vedem ca duşmani ai credinţei şi ai familiei.  Domnul însă are toată puterea în Cer şi pe pământ şi poate face ceea ce  nouă nici prin cap nu ne trece.  Marea noastră provocare este, și va fi până la capăt, să putem cere de la  Dumnezeu și să așteptăm de la El lucruri care sunt dincolo de nădejdea şi  înțelegerea noastră. Și, dacă Dumnezeu e viu în Biserică prin paternitatea  duhovnicească și prin Taine, nimic din ce se naşte de aici să nu ne mire. 

Ar trebui să trăim cu multă osândire de sine tot ce e în lume şi  să ne răzbunam pe vrăjmaşi cu răz-bunarea Lui, adică să-i îm-bunăm, să ne  rugăm pentru ei. Iar restul va face El. Să lucrăm porunca iubirii vrăjmaşilor  la măsura la care ne aflăm fiecare. Măcar să ştim asta, să acceptăm că Hristos  ştie mai bine decât noi când zice că nu cu rău vom birui răul.

Ar  trebui să ne întemeiem orice opinie pe poruncile lui Hristos. „Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți  bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,  ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Matei 5:44). „Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept,  întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5:39). Atitudinea aceasta e văzută de mulţi, chiar şi de cei din  Biserică, drept slăbiciune. Însă  această „slăbiciune” a creştinului în faţa răului este aparentă, căci ea  este sursa celei mai mari puteri pe care o putem avea: harul lui  Dumnezeu.  Căci în relaţia cu El nu părutele puteri ne definesc, aşa cum mulţi cred, ci  slăbiciunile. Care însă, dacă le înfătişăm Domnului, devin uşă de pocăinţă,  cale spre adevărata rugăciune, cea care ne umple de putere de Sus. Cam asta  cred că ar trebui să avem în vedere legat de manifestarea răului în lume. 

Însă nu cred că de răul din afară ar trebui să ne temem. Cred că nu e  extrem de potrivită această concentrare a unor creştini pe pericole  exterioare, de genul „ce a făcut ori a zis cutare duşman al Bisericii”, pecetluirea, cip-uri etc.  Sunt convins că cel mai grav e răul care ne surpă dinlăuntru.  În plan personal, e vorba despre păcatul de orice fel, născut din  indiferenţa trândavă, împrăştierea minţii şi ignoranţă.  Între care ignoranţa nu e de subestimat, căci prostia ne duce la supunerea  fără rezerve faţă de duhurile înşelării.  Prostia, nu în sensul că nu te duce capul, ci că te crezi mai puternic şi mai  bun decât eşti. Poți fi ignorant, chiar dacă ai un IQ de geniuIar în ce priveşte Biserica, cred ca sunt mai multe pericole sau  provocări, cum vreți să le spuneți, între care cele mai grave mi se par  ignorarea semnelor vremurilor, contaminarea mădularelor ei cu duhul  lumii, şi de aici incapacitatea de a deosebi duhurile, lipsa unei  atitudini de pocăinţă ca Biserică, pierderea libertăţii lăuntrice şi  dezbinarea.  

   „CEL MAI GRAV PERICOL PENTRU BISERICĂ”  – Ne puteţi vorbi puţin despre aceste provocări? – Cred că cea mai mare provocare este chiar aceea de a nu  înţelege care e adevărata miză, adevăratul câmp de bătaie.  În primul rând, ar trebui să ne asumăm faptul că este un moment grav, de  mare criză pentru Biserică. Şi nu vorbesc nicidecum de gravitatea sau proporţia acestei așa-zise  pandemii. Mi se pare că nu înţelegem pe ce lume trăim. Să nu ne felicităm  reciproc că „a trecut şi necazul ăsta, de acum revenim la normal. Şi data viitoare, la  următoarea încercare, mai vedem noi, facem iar un brainstorming, improvizăm  alte aşa-zise soluţii liturgice şi ne descurcăm noi cumva”.  Dacă nu ne-am trezit la referendum, dacă nu am priceput atunci că  apartenenţa multora la Biserica Ortodoxă e doar una ce ţine de botezul  primit şi nu de credinţă, că între unii ierarhi şi clericii lor, dar și  între clerici şi popor se cască un hău adânc, şi nu am făcut nimic  concret de atunci, măcar acum, în ceasul din urmă, să ne  deşteptăm.  Din nou s-a vădit limpede că multe mădulare ale Bisericii sunt bolnave.

E mare nevoie de pocăinţă, de curăţire, de cernere, cum spunea  Părintele Rafail Noica.  Ar trebui să punem diagnostice duhovniceşti corecte şi să căutăm soluţii  pentru însănătoşirea vieţii bisericeşti la toate nivelurile.  Să luptăm pentru dobândirea credinţei şi a cugetului Părinţilor. Să facem  mai multe privegheri, mai multe Liturghii, mai multă rugăciune şi studiu  duhovnicesc. S-a vădit că e nevoie de o catehizare completă a clericilor şi mirenilor;  dar nu de către teologi academici, compilatori de texte patristice, ci de  către teologi autentici, isihaşti, creştini vii, cu experienţă duhovnicească  reală, cu roade (Matei 7:16).

Mitropolitul Ierόtheos al  Nafpaktosului spune în multe rânduri că o adevărată cateheză ar trebui să ne  reaşeze în Tradiţia adevărată, vindecătoare a Bisericii.  Să renunţăm la ideea nefericită că, dacă facem nu-ştiu-ce cursuri care  ne aduc informaţii raţionale despre Dumnezeu şi Biserică, suntem şi  teologi catehizaţiCateheza autentică îl înnoieşte pe om, pentru că ea reprezintă  îndrumarea terapeutică pentru vindecarea sufletului, calea ascetică a  curăţirii inimii, prin care omul primeşte luminarea minții. Căci ne aflăm în starea asta generală de confuzie şi nesiguranţă,  pentru că am pierdut principiile de bază ale Tradiției noastre şi nu mai căutam voia lui  Dumnezeu în ceea ce facem, nu mai căutăm soluţii de SusCu toţii avem nevoie să dobândim „mintea lui Hristos”. Altfel, nu vom  rezista duhului lumii care pătrunde peste noi. Să nu uităm ce spunea  Sfântul Grigorie Palama: „oamenii Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei care nu  sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii”. 

Vorbind despre adevăr, îmi vin în minte câteva exemple din această  perioadă legate de îmbolnăvirea noastră cu virusul duhului lumii. De pildă,  una este să fii obligat de stat la nişte măsuri de igienă în biserici,  şi cu totul altceva ca un om din Biserică să creadă că alcoolul de 90° e  mai bun „dezinfectant” al linguriţei de Împărtăşanie decât Însuşi  Sângele lui Hristos, aşa cum am auzit pe cineva spunând. E cumplit când oameni din Biserică se vădesc robi ai logicii lumii, ai  spaimei, şi devin propagandişti ai liniei „oficiale”, care nu urmăreşte  decât să întărească controlul asupra individului.  Se tem să vină la biserică, se tem să se închine la icoane sau încep să  se gândească la cei care vor refuza „vaccinul salvator” ca la nişte  duşmani ai poporului, ca la nişte adepţi ai „teoriei conspiraţiei”, şi  nu ca la nişte oameni liberi, care au dreptul la alt tip de viață. Purtându-ne astfel, arătăm că avem o credinţă raţională, slabă, că nu ne  mai raportam la Duhul Domnului, ci la duhul lumii, şi că ne-am pierdut  libertatea lăuntricăIar dacă suntem şi clerici şi cugetăm mai mult la cele de pe pământ decât  la cele de Sus (Cf. Coloseni 3:2), facem şi dezbinare, şi sminteală în  Biserică.  E relevantă în acest sens  scrisoarea pe care un grup de mireni din America a scris-o ierarhilor lor  pe subiectul riscurilor unor alunecări grave în perioada gripei Covid.  E un act de mărturisire şi un îndemn la găsirea unei alte aşezări,  duhovniceşti. Să ieșim din zona analizelor epidemiologice, sociologice,  psihologice.  E de neînțeles ca noi, cei care am primit Botezul și ne numim mădulare  ale lui Hristos, să dăm deoparte tot ce ţine de credinţă şi să punem  înainte logica omenească, să devenim purtători ai acestui virus mult mai  periculos decât Covid, care se numește secularismCare ne cere, printre altele, să „nu confundăm credinţa cu ştiinţa”, ale  cărei descoperiri sunt noile dogme ale veacului, la care, vai, au ajuns să  fie raportate şi subordonate dogmele credinţei. Care ne cere să ne adaptăm  la „noile provocări” ale societăţii, de teama de a nu fi respinşi de ea.

Spunea Mitropolitul Ierόtheos că  secularismul este cel mai grav pericol pentru Biserică, căci  Biserica secularizată se ocupă cu gândirea omenească, cu ideile abstracte  şi cu sentimentele religioase, în timp ce Biserica adevărată este ca  medicina adevărată: tămăduieşte omul rănit de păcat, de frică, de derută,  învăţându-l să fie tot mai mult „nu din lumea aceasta”  (cf. Ioan 18:36).  

   „ÎN CINE NĂDĂJDUIM NOI?”  O altă provocare a Bisericii o reprezintă relaţia cu statul. Este o  chestiune spinoasă, care probabil nu se va limpezi decât în ziua separării  celor două entităţiVremea simfoniei Biserică-stat a apus demult, iar hoardele de progresişti  atei agresivi atacă tot mai concertat tot ce face Biserica, grăbind divorţul dintre cele două. Oricum ar fi, dacă despărţirea se va produce în viitorul apropiat şi  multora le va fi greu din punct de vedere material,  va trebui să ne amintim în cine nădăjduim noi: în Hristos, şi nu în stat şi  fondurile lui. Însă, indiferent de ce va urma,  e foarte important să găsim o aşezare sănătoasă în raport cu statul. Tare m-am mirat când, în lunile din urmă, ca şi în vremea comunismului,  unii clerici au îndemnat la o obedienţă deplină faţă de stat, într-un ton  care justifica şi toate măsurile impuse de el, făcând apel la o aşa-zisă  „ascultare”, pe baza unui pasaj din  Epistola către Romani (13:7) a Sfântului Apostol Pavel. Însă stăpânirile la care Apostolul face referire  reprezintă, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului  Iustin Popovici,  principiul autorităţii legitime, care guvernează prin reglementări şi  constrângeri ce trebuie respectate pentru a preveni dezordinea socială, iar  nu principiul puteriiAdică nu tot ce spun şi fac cei care conduc un stat e în mod necesar  adevărat, moral şi spre folosul cetăţenilor. Măsura în care un anume  stăpânitor este „de la Dumnezeu” e vădită de deciziile lui.  Iar  atât timp cât stăpânitorul legiferează cu dublă măsură (magazine  deschise, biserici închise etc.) şi are deja la activ multe alte  atitudini vădit anti-hristice, anti-bisericeşti, trebuie să fii „imbecil  şi tâmpit”, ca să interpretezi paragraful citat din Epistola către  Romani sau „Daţi cezarului ce e al cezarului” (Matei 22:21) drept un  îndemn la supunere lăuntrică, la abandonarea libertăţii interioare, la  recunoaşterea supremaţiei spirituale a statului stăpânitor,  după cum scrie Steinhardt, vorbind despre păcatul prostiei şi al  fricii.  Datorăm statului respectarea legilor şi a măsurilor pe care le impune chiar  şi abuziv, dar e laşitate şi necredinţă să te închini lăuntric la un stat  care stăpâneşte fără şi, uneori, împotriva lui Dumnezeu. 

Lupta pentru păstrarea libertăţii lăuntrice este esenţială şi de ea va  depinde însăşi mântuirea noastră. Vorba poetului: „Pentru tine, libertate, chiar cu moartea ne vom bate”. E vorba, desigur, de bătălia pe care trebuie să o dea neîncetat creştinul  împotriva lui Mamona: nu cu ură, nu cu violenţe verbale sau fizice, ci  cu armele lui Dumnezeu – credinţă, rugăciune, adevăr, dreptate, pace,  cuvântul lui Dumnezeu  (cf. Efeseni 6:13-17). Dovada sunt nenumăratele conflicte din istorie dintre  Biserică şi stat, atunci când acesta intervenea abuziv în viaţa  credincioşilor.

M-am gândit mult în aceste luni la felul în care  s-au purtat creştinii de-a lungul veacurilor, atunci când statul a interzis  slujirea Liturghiei sau a încercat să intervină, modificând dogmele sau  formele de cult. Mă refer la anii când credinţa ortodoxă era interzisă sau  prigonită prin legi ale statului, de la împăraţii romani, trecând prin  iconoclasm şi până la comunismul zilelor noastre. Sau la perioade şi mai  grele, cum au fost, de exemplu,  anii episcopatului Sfântului Ciprian al Cartaginei, când creştinii erau  acuzaţi şi de răspândirea ciumei datorită întâlnirilor lor liturgice, căci  era o teribilă pandemie în lume.

Am căutat prin sursele disponibile şi nu am găsit vreun îndemn din partea  clericilor de genul celor auzite în aceste zile: „Staţi acasă liniștiți, căci «nicăieri nu-i ca acasă»”, până îşi schimbă conducătorii părerea,  „Respectaţi distanţele sociale, să nu vă contaminaţi”, „Gândiţi-vă la cei bătrâni pe care îi puteţi infecta”, „Nu faceţi Liturghie altfel decât ne dă voie statul, căci bisericile pot  deveni focare de infecţie”  etc.  Toate mădularele vii ale Bisericii au căutat soluţii pastorale pentru a  continua Liturghia, pentru a nu spune vrăjmaşilor Taina lui Hristos şi  pentru a rămâne în cugetul Părinţilor şi în moştenirea Sfintei  Tradiţii. Şi şi-au asumat riscuri.  Deşi s-au purtat cu discreţie şi au căutat să nu intre în conflict deschis  cu stăpânitorii, fără să-i provoace cu atitudini şi declaraţii de frondă,  totuşi unii au plătit chiar cu viaţa dorinţa de a continua să se  împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.    

     “ORICINE ESTE DIN DUMNEZEU BIRUIEȘTE LUMEA”      

   De ce? E simplu. Pentru că erau creştini şi nu mai gândeau cu mintea lumii  acesteia.  Pentru că îşi asumau chiar şi riscul îmbolnăvirii cu ciumă când mergeau  la biserică, aşa cum ne asumam noi azi riscul îmbolnăvirii cu gripă când  mergem la magazin.  Pentru că voiau să se împărtăşească cu Hristos nu ca să fie mai sănătoşi  şi să aibă o viaţă mai frumoasă şi fără probleme pe pământ, ci pentru că  Euharistia le era „hrană spre viaţa de veci”, viaţă care le era singurul  dor.  Spunea atât de frumos Părintele Zaharia de la Essex:  săvârşim Liturghia ca să ne hrănim şi ne întărim duhovniceştePutem supravieţui trei săptămâni fără Liturghie, după care începem să  simţim în noi lucrarea nimicitoare a morţii. Avem nevoie de Liturghie ca să  trăim. Trebuie să ne rugăm pentru ierarhii și clericii noştri, pentru ca Duhul  Sfânt să poată lucra prin ei cele bune pentru Biserică şi în toate  situaţiile să găsească atitudini bineplăcute Domnului, luminate de Adevăr,  dătătoare de nădejde, curajoase, ferme, părinteşti.  M-aş bucura ca Biserica să folosească momentul acesta atât de important  ca să se ridice: strălucitoare, vie, mărturisitoare a dragostei de om.  Să facă apostolat pe baza unui mesaj duhovnicesc, realist, optimist, care  să se adreseze adevăratelor probleme ale omului, ajutând pe cei  înfricoşaţi să găsească credinţa, singura armă împotriva fricii şi a  morţii, ajutând pe cei deznădăjduiţi să afle nădejdea în Hristos, Cel care  a biruit lumea şi moartea, învăţându-i cu pilde vii că „oricine este  născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a  biruit lumea: credinţa noastră”  (I Ioan 5:4).

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe pentru  revista FAMILIA ORTODOXĂ,  nr. 137  și  138/2020.    
 
 
Preluat de pe: Român ortodox în Franța

Loading...
Articolul precedent” Înainte de mărturisire, este unirea”
Articolul următorUn an de la adormirea micuței Teodora, mucenița lui Hristos

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here