Acasă Ortodoxie Însetarea sufletului după Dumnezeu

Însetarea sufletului după Dumnezeu

35
0

 https://marturieathonita.ro/wp-content/uploads/2020/11/135.-Insetarea-sufletului-dupa-Dumnezeu.mp3„Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul Cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalmul 41:2).

 Atunci când în inima omului nu arde decât o scânteie mică de iubire către Dumnezeu, omul trebuie să aibă grjă să nu o stingă, ci dimpotrivă, să aibă grijă de ea şi să o facă să ardă cât mai tare, şi atunci va vedea în viaţa lui minuni. Atunci acea mică scânteie se aprinde ca o torţă ce arde strălucit cu o lumină nevăzută, dar a cărei căldură şi lumină sunt mari şi ajung până departe. În lumina acestei iubiri către Dumnezeu, omul îşi simte viaţa lui în lume ca pe o vieţuire întru întuneric; iar de la căldura iubirii lui către Dumnezeu, el simte pentru Dumnezeu o nepotolită sete, setea de a fi mai aproape de El şi de a Îl vedea pe El. David, iubitorul de Dumnezeu, compară această sete cu setea cerbului care aleargă la izvoarele apelor, „însetat-a sufletul meu de Dumnezeul Cel viu”.

 Oare nu vedem cât de infirme sunt toate cele din jurul nostru? Oare nu vedem cât de repede se veştejesc şi pier ele? Iată noi vrem să prindem umbre şi, iată, îmbrăţişăm cadavre. Noi plătim astăzi scump împuţiciunea de mâine, noi cumpărăm cu aur şi cu argint, adesea chiar cu preţul cinstei şi conştiinţei noastre, şi adesea chiar cu preţul vieţii – greaua duhoare a împuţiciunii de mâine. Aceasta nu este iubire, ci animalică poftă.

 Sufletul mare va căuta totdeauna ceva cu adevărat demn de iubire, ceva şi pe cineva care stricăciunii să nu poată fi supus, nici putreziciunii, nici împuţiciunii, nici grelei duhori a trupurilor trecătoare. De aceea a apăsat Prorocul David, iubitorul de Dumnezeu, pe cuvântul Dumnezeu, zicând: „Dumnezeul Cel viu”. Căci cine, cu adevărat, are puterea şi abundenţa veşnică a vieţii, afară de Dumnezeu? Dumnezeu a dăruit îngerilor şi sfinţilor Lui putere şi viaţă, dar a Lui este puterea şi viaţa lor, şi de la El. „Când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”. Vedem aici dorul nestins al omului după dragostea adevărată a lui Dumnezeu. Ruşinaţi trebuie să fie toţi aceia care spun că cred în Dumnezeu şi Îl iubesc pe Dumnezeu, dar simplul gând al morţii lor trupeşti şi al părăsirii acestei lumi îi umple de groază şi de spaimă!

 O, Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Puterea şi Viaţa, Izvorul sfinţeniei, tăriei şi vieţii, luminează-ne pe noi şi ne încălzeşte cu dragostea cea către Tine. Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci. Amin!

 Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.

   

 
 
 
Preluat de pe: Mărturie athonită

Loading...
Articolul precedentEvanghelia zilei (Luca 11, 23-26)
Articolul următorO zi din lumea Sfântului Ioan Gură de Aur

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here