Acasă Ortodoxie Sfântul Ierarh Policarp, Episcopul mucenic al Smirnei

Sfântul Ierarh Policarp, Episcopul mucenic al Smirnei

18
0

Sfântul Policarp al Smirnei (cca. 69-156) se numără în rândul Părinţilor Apostolici, fiind unul dintre ucenicii Sfântului Ioan Evanghelistul. La rândul său, a fost didascălul Sfântului Ierarh Irineu de Lyon. Epistola sa „către Filipeni” este o adevărată capodoperă teologică, cuprinzând numeroase îndemnuri pastorale şi moralizatoare.

 Episcop al Smirnei şi mucenic al Bisericii primare, Sfântul Policarp a ucenicit alături de Sfântul Ioan Evanghelistul, care l-a rânduit ca episcop în cetatea Smirnei. Prin activitatea sa pastorală şi teologică, el marchează trecerea de la epoca apostolică la cea a mărturisirilor martirice ale Bisericii primare. A fost, de asemenea, un mare apologet, luptând împotriva gnosticilor valentinieni şi marcioniţi. S-a născut în Efes, în anul 69, din părinţi binecredincioşi, foarte bogaţi şi milostivi. Tatăl său, Pangratie, şi mama sa, Teodora, au fost daţi pe faţă de ereticul Marcion că sunt creştini şi astfel au ajuns în temniţă. Acolo a venit pe lume Sfântul Policarp. La scurt timp, Pangratie şi Teodora au fost omorâţi de păgâni. Pentru că Marcion voia să ia pruncul şi să-l crească în învăţătura gnostică, Dumnezeu a rânduit să-l aşeze în grija unei creştine văduve, pe nume Calista, care l-a crescut ca o adevărată mamă.

 Ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul

 La vârsta de 20 de ani, Policarp a auzit de minunile pe care le făcea Sfântul Ioan Evanghelistul prin cetăţile Asiei şi de puterea cuvântului său prin care se vestea Evanghelia lui Hristos. „Având mare dorinţă să-l vadă, a cerut voie şi binecuvântare de la maica sa şi ­s-a dus la Cuvântătorul de Dumnezeu, cu care erau împreună şi Ignatie purtătorul de Dumnezeu, şi fericitul Vucol, iar împreună cu dânşii a urmat şi dumnezeiescul Policarp, umblând din loc în loc, din ţară în ţară şi, având mari pătimiri, suferea de foame, sete, goliciune şi multe alte strâmtorări, ca să propovăduiască cuvântul Evangheliei lui Hristos, ca şi un apostol” (Vieţile sfinţilor pe februarie, Bucureşti, 1999, p. 264).

 După o bogată slujire ucenicească alături de marele apostol, Sfântul Policarp a fost rânduit ca episcop în cetatea Smirnei. Aici a făcut nenumărate minuni, împlinind permanent lucrarea de mărturisire a credinţei cu cea a slujirii pastorale. Despre toate acestea mărturiseşte ucenicul său, Sfântul Irineu al Lyonului, când spune că „Policarp nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten şi împreună-vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar şi în Asia a fost trimis de dânşii, ca acolo să primească, după Sfântul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfântul Policarp şi noi, fiind în vârstă tânără, l-am cunoscut, pentru că era cu adevărat mărturisitor al dreptăţii, mai vrednic de credinţă şi mai statornic decât mulţi alţi învăţători ai Bisericii şi înţelepţi propovăduitori ai Cuvântului Sfintei Evanghelii” (Vieţile sfinţilor pe februarie, p. 268).

 Alături de Sfântul Irineu de Lyon la Roma

 Tot în calitate de episcop a mers la Roma, însoţit de Sfântul Irineu, care îi era învăţăcel. Este notabilă în acest sens întâlnirea sa cu Papa Anicet pentru lămurirea datei pascale. Deşi nu au ajuns la niciun consens, „cei doi episcopi s-au despărţit în relaţii bune, hotărând ca fiecare Biserică locală să-şi păs­treze tradiţia, pentru a nu sfâşia unitatea Bisericii lui Hristos”. ­­

 În contextul aceleiaşi vizite, Sfântul Irineu de Lyon face mărturia unei întâlniri dintre venerabilul Episcop al Smirnei şi ereticul gnostic Marcion. Cel din urmă, plin de duhul mândriei, l-ar fi întrebat cu superioritate dacă îl recunoaşte. La această întrebare, Sfântul Policarp i-ar fi răspuns: „Desigur, îl recunosc pe primul născut al Satanei”. Întors la Smirna, Sfântul Părinte a fost pus în lanţuri şi refuzând să se lepede de credinţa creştină a fost supus la multe chinuri. În acea vreme, Biserica suferea groaznic sub persecuţiile lui Antonin Pius. După nenumărate suferinţe, sfântul a fost ars de viu în ziua de 23 februarie 155/156 (Remus Rus, Dicţionar Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 709).

 Rugăciunea unui mucenic

 Scrierile Sfântului Policarp înfăţişează acelaşi stil consacrat anterior în cărţile Noului Testament. „Naraţiunea dramatică a arestă­rii, procesului şi martirajului său (Mar­­tiriul Sfântului Policarp) este una dintre primele relatări ale morţii unui martir care dă mărturie pentru apariţia cultului martirilor în Biserica veche” (Pr. John Anthony McGukin, Dicţionar de teologie patristică, Iaşi, 2014, p. 400). În Epistola sa către Filipeni, sfântul dezvoltă o pedagogie cu totul aparte, întărindu-i în credinţă pe destinatari şi îndemnându-i să fie milostivi, să ierte celor ce le greşesc, să nu se mânie, să nu fie lacomi, să nu uite datoria pe care o au în societate faţă de cei aflaţi în suferinţă şi faţă de conducătorii lor. Astfel, despre iubirea de arginţi, Sfântul Policarp învaţă că este „începutul tuturor relelor”. De aceea, el îşi îndemna credincioşii să se întrarmeze cu armele dreptăţii şi mai întâi să înveţe să umble în porunca Domnului, în credinţa dată lor, în dragoste şi în curăţie (Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, cap IV, în PSB 1, p. 209).

 Mărturisirea apologetică a martirului său îmbracă mistic existenţa Bisericii primare. Mai mult decât un simplu exemplu de viaţă şi mărturisire, el reprezintă o anamneză vie, o memorie comunitară pe care se centrează viaţa creştinilor din primele veacuri. Imaginea liturgico-mistică, desprinsă din rugăciunea Sfântului Policarp al Smirnei, a rămas mereu trează în conştiinţa mărturisitorilor creştini din toate timpurile şi din toate locurile: „Mulţumesc Ţie, Doamne Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii şi mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rândui să beau paharul patimilor Hristosului Tău şi să fiu părtaş durerilor Lui, precum şi la învierea vieţii veşnice. Primeşte-mă ca o jertfă aleasă şi bineplăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte şi ai aşezat-o aşa cum ai săvâr­şit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum şi pe Iisus Hristos, Fiul Tău, ­Arhiereul Cel veşnic, cu Care ­se cuvine Ţie şi Sfântului Duh toată cinstirea şi slava, acum şi ­pururea şi în vecii vecilor. Amin” (Vieţile sfinţilor pe februarie, p. 271).

 Pr. Ioniță Apostolache

 Sursa: http://ziarullumina.ro

   

 
 
 
Preluat de pe: Mărturie athonită

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here