Acasă Ortodoxie Cât să mai așteptăm răspuns la rugăciunile noastre?

Cât să mai așteptăm răspuns la rugăciunile noastre?

26
0

Preot Constantin Sturzu

 Nu ne sunt ascultate rugăciunile, deși suferim o nedreptate evidentă? Dumnezeu pare că S-a înconjurat în tăcere și că Și-a întors fața de la noi? Vedem cum pe pământ au putere „cei ce lucrează fărădelegea”, cum se îmbogățesc cei ce nu ezită să „asuprească chiar și pe orfan și pe văduvă”? Răspunsul la aceste nedumeriri a fost dat de către Mântuitorul încă de acum două mii de ani: „Şi le spunea o pildă (despre) cum trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea, zicând: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Și era, în cetatea aceea, o văduvă, care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu. Și un timp n-a voit, dar după acestea a zis întru sine: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere. Și a zis Domnul: Auziţi ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 1-8).

 Suntem noi năpăstuiți? Iată, pe vremea aceea, orfanul și văduva erau categoriile cele mai… defavorizate ‒ ca să vorbim pe limba omului de azi. Văduva din parabolă se pare că nu mai avea pe nimeni în familie ca să o apere, era cu totul la discreția celor ce o nedreptățeau. Nici măcar cei ce se considerau drepți nu interveneau. De aceea, al doilea „vai” al lui Hristos spune așa: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua” (Matei 23, 14).

 Ne confruntăm noi cu cele mai groaznice situații? În niciun caz nu suntem mai chinuiți decât văduva stăruitoare. Femeia aceasta avea de-a face cu însăși „culmea răutății” ‒ atinsă de cel ce „nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se rușina”. De altfel, prin văduvă se mai înțelege și sufletul care s-a lepădat de „bărbatul” său, diavolul (cu care s-a însoțit cât a făcut păcate), și care îl are acum pe acesta „potrivnic” (Sfântul Teofilact al Bulgariei). Același potrivnic care dintotdeauna „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

 Suntem noi dezarmați în fața asaltului celor ce lucrează fărădelegea? De două mii de ani, noi suntem îndemnați să ne rugăm neîncetat, cu încredințarea că Dumnezeu e tot timpul prezent în viața noastră. Pe vremea „văduvei stăruitoare” erau „învățători de Lege” care considerau că cererile oamenilor trebuiau înălțate către Dumnezeu doar la anumite soroace, nu tot timpul, pentru a nu „sâcâi” pe cel Preaînalt. „De șapte ori pe zi Te-am lăudat” (Psalmi 118, 164) ar fi indicat un maxim, nu un număr minim al momentelor de rugăciune. Primeai, ca să zic așa, mângâiere de la Dumnezeu cu „rația”!

 E uimitor, așadar, cum această femeie neajutorată își biruiește condiția și, neținând cont de puterea și influența celor pe care-i înfruntă, dă dovadă de o insistență pilduitoare. „Văduva s-a dovedit a fi mai încăpățânată în stăruința ei decât judecătorul” (Sfântul Efrem Sirul). Acesta din urmă a ajuns la concluzia că-i va fi mai ușor să-i facă dreptate decât să persiste în decizia sa și să-i răsune mereu în urechi strigătele ei, de care se săturase.

 În epoca atâtor mesaje „motivaționale”, de ce să nu optăm pentru această pildă mereu actuală? Cum nu ne va asculta pe noi Dumnezeu, dacă până și oamenii (chiar și cei stăpâniți de duhurile răutății) pot fi înduplecați? În alt loc din aceeași Evanghelie, Domnul întărește acest gând: „Şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere peşte, oare îi va da, în loc de peşte, şarpe? Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie? Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El!” (Luca 11, 11-13). Numai dacă am căuta astfel de analogii în viață și tot am identifica motive și resurse ca să nu ne mai lăsăm copleșiți de vreun necaz.

 „Dar cât să așteptăm?” ‒ îmi veți spune. „Noi nu mai avem răbdare precum cei de odinioară. Dacă nu ni se împlinește cât mai repede rugăciunea, renunțăm, ne lenevim sau cădem în deznădejde”. Dar Dumnezeu nu ne cere deloc să așteptăm, dimpotrivă. El răspunde „instant”: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11, 24). Pe de-o parte „le-am primit deja”, pe de alta „le vom avea” sau, altfel tradus, „vor fi ale noastre”. Deci răspunsul lui Dumnezeu este îndoit: și acum, și în veșnicie. Ca să ne dumirim despre aceasta, să apelăm la Sfântul Ioan Casian care consemnează așa în „Convorbirile” sale: „În timp ce ne rugăm, să nu lăsăm nicio ezitare să intervină sau să zdruncine încrederea în diligența (intervenția) noastră, nicio urmă de deznădejde. Noi cunoaștem că prin revărsarea rugăciunii noastre obținem deja ceea ce cerem. Nu ne îndoim că rugăciunile noastre cu adevărat au ajuns la Dumnezeu. Căci în măsura în care cineva crede că se înfățișează înaintea lui Dumnezeu și că Dumnezeu îi ascultă cererea, în acea măsură acela se va și face auzit și va primi răspuns”.

 Să nu ne clătinăm în rugăciunile noastre, ci să avem puțină înțelepciune. „Vom primi răspuns”, întrucât și „plata noastră multă este în Ceruri” (Matei 5, 12). Să nu zicem că e un lucru prea depărtat, pentru care nu avem (încă) încredințare. Căci există și ceva ce se întâmplă chiar în timp ce ne rugăm: prin (însăși) revărsarea rugăciunii noastre obținem deja ceea ce cerem”. Avem două elemente: ținta rugăciunii noastre sau subiectul cererii (ceva ce se va împlini în viitor sau poate în veșnicie), respectiv acțiunea de a ne ruga. Câți dintre noi realizăm că, prin însuși faptul că ne rugăm, deja am obținut ceva de la Dumnezeu? Adică pe Însuși Dumnezeu, înaintea Căruia ne aflăm și suntem. Căci „noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Oare e puțin lucru să se roage pentru noi Însuși Duhul Sfânt? Nu e acesta un câștig? Nu ne mai rămâne decât să ne mutăm mereu atenția de la cele pe care le (tot) cerem de la El, la conștientizarea prezenței Lui în viața noastră. „Toate celelalte se vor adăuga” (cf. Luca 12, 31), căci cine are pe Dumnezeu nu se mai poate numi sărac sau lipsit sau chinuit în vreo privință.

 Pilda se încheie cu o imagine eshatologică: A Doua Venire a Domnului și starea în care-i va găsi pe oameni. Nu se va cere atunci de la noi decât „să nu ne pierdem nădejdea”. Să nu cedăm în fața „potrivnicului”, chiar dacă am pierdut totul în viață. Să strigăm la El „ziua și noaptea”, căci de acest strigăt și demonii fug, sătui de insistența noastră. Să credem că în fiecare rugăciune a noastră El a și venit și vine; într-un suspin, într-o zdrobire, într-o clipă pe care o răbdăm.

 Sursa: http://doxologia.ro

   

 
 
 
Preluat de pe: Mărturie athonită

Loading...
Articolul precedentTroparul Cuvioasei Maria Egipteanca
Articolul următorPăcătoşii au mult material pentru smerenie

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here