Acasă Ortodoxie Interviu cu Părintele Crăciun Opre: Înţelepciunea este măsura în care Îl primim...

Interviu cu Părintele Crăciun Opre: Înţelepciunea este măsura în care Îl primim pe Hristos să locuiască în noi

23
0


 

  

 Cuvinte pentru viaţa duhovnicească

 De vorbă cu Părintele Oprea Crăciun de la Hunedoara

 Sărut mâna, Părinte? Sănătos?  

 Mulțumim lui Dumnezeu că mă ajută să mă smeresc. Dacă vreau să mă mândresc, mă doare spatele.

 Dar cică ar trebui să mă mângâi că s-a dat o lege acum, ca toţi cei ce au suferit în timpul comunismului, să primească despăgubiri pentru pierderile, pentru suferinţa lor de acolo. Şi nu numai ei ci şi soţiile, copiii şi nepoţii. Dar şi asta poate fi o politică. Şi s-au lăudat că îmi trimit ei, că am fost cu ei în lot, cu cei de la Arad, şi că îmi trimit ei hârtiile şi că  angajează ei un jurist să-mi  susţină cazul. Însă în ce mă priveşte pe mine, nu îmi trebuie niciun ajutor. După legea aceea din ’91, s-a organizat imediat Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. Eu însă nu am înaintat nicio cerere, până când m-or „silit” ăştia din Hunedoara, prin ’93. Dar eu n-am nevoie de despăgubiri de felul acesta. Puteţi să mă pârâţi…(râde).

 Prin ’49 am căpătat în închisoare o pneumonie şi pe care nu am avut cum să o tratez. Şi am rămas cu o bronşită astmatică până acum. Mă tratez de o bucată de vreme cu frunze de varză. Şi am început să tuşesc mai puţin, dar până acum doi ani, tuşeam câte 10-15 minute, până când eliminam. Şi spatele tot cu nişte legături de plante am început să îl tratez. Am localizată o ruptură de fibre musculare. Cum le-am făcut? Lucram la Canal, spre Mamaia. Acolo trebuia să încarci un vagon, fiecare, singur. Dacă nu voiai, numai Dumnezeu ştie ce păţeai. Pământul era argilos, era foarte gras. Eram foarte „gras” pe atunci şi, aruncând pământul pe care-l săpam cu hârleţul, se ţinea de hârleţ; se desprindea greu. Şi, aruncând aşa, se desprindeau aici fibrele musculare de sub omoplatul stâng. Nu mă puteam îmbrăca. Cămaşa o ţinea numai un macedonean, s-o iau în spate. N-am mai putut. Timp de o lună, m-a pus la uns de vagonet, căci numai cu o mână puteam lucra; toţi vagoneţii de la toate garniturile… Tot acolo am mai făcut o infecţie la un picior. M-a operat un medic de-al nostru, deţinut, infirmeria era vizavi de brigada noastră. Dar nu am fost scutit de muncă decât în ziua în care m-am operat. Mergeam în cârje, la săpat pentru calea ferată. Şi trebuia să-ţi faci norma, şi dacă erai într-un picior. Tata m-a văzut în cârje, venise fără autorizaţie, că nu i-au dat autorizaţie să poată veni aici, la baracă. Şi s-a întors acasă şi aşa a fost de „bucuros” că m-a văzut, încât, după vreo două săptămâni a murit. Mama mea a murit curând după ce m-au condamnat, dar ea nu a ştiut că mai trăiesc.

 Şi părintele Justin la fel a păţit. 

 Eu sunt mic pe lângă Părintele Justin. Dar Mântuitorul i-a răsplătit suferinţa şi i-a dat şi lui darul de a alina suferinţele oamenilor, că nu degeaba vin la uşa lui atâţia călugări, maici şi mireni. Şi încerc şi eu să îl imit pe Părintele Justin şi să nu închid uşa nimănui care vine la mine. Am observat că dacă intră cineva în crâşmă, crâşmarul nu-l dă afară. Apoi eu să-i dau? Deşi câteodată oamenii intră în crâşmă şi cu treburi duhovniceşti. Poate aţi citit întâmplarea aceea cu un călugăr care era foarte frământat de următoarea întrebare: De ce unii mor tineri, alţii bătrâni, alţii se chinuiesc şi nu mai mor? Ştiţi pilda cu un beţiv care intra în rai şi un şuştăr, rămas afară, în iad?

 Zice că tot la şase secunde moare câte unul pe glob. Şi-i coadă la uşa raiului. Petru ştie şi omul şi starea lui sufletească. Şi în şirul celor ce mergeau spre uşa raiului, apare un om care se cam legăna. Şi avea nasul roşu şi obrazul vânăt. Şi călca când în stânga, când în dreapta, aluneca. Când se apropie, Sf. Petru suceşte cheia din uşă. Dacă vine acesta în rai, ce mă fac, că acesta-i beţiv? Şi beţivii n-au loc în rai ca şi tâlharii şi ca hulitorii. Şi când ajunge în dreptul uşii, i se porunceşte lui Petru: La dreapta cu acesta. Sfântul îşi face o cruce mare: Mă, m-am mai păcălit o dată. În rândul celor ce veneau, observă şi pe unul care a fost cizmar, cârpaci. Avea vreo 35 de ani şi de la 15 ani era bolnav de tuberculoză. Pe atunci nu erau medicamente de tuberculoză. Căsătorit, cu vreo 3-4 copii, trăia din munca lui. Atâţia ani de suferinţă, de tuse şi de muncă… se gândeşte Petru: Hai să-i deschid uşa la acesta. Şi întredeschide uşa raiului. Când ajunge în dreptul uşii, aude: La stânga cu acesta! Nu se potrivea cu socotelile lui. Nu se poate! Întreabă: Doamne, s-au schimbat rânduielile? De ce, Petre? Păi, beţivii, desfrânaţii şi alţi împătimiţi nu intră în rai. Şi pe acela cu nasul roşu şi obrazul vânăt mi-ai spus să-l dau în dreapta, iar pe acesta, care a suferit o viaţă întreagă, îl trimiţi la stânga. Nu-i destul cât a suferit? „Petre, uite cum stau lucrurile: acela care intră în dreapta, o dată nu mi-o spus o vorbă de ocară. De câte ori ridica paharul, zicea: Dea Dumnezeu sănătate, pace în lume. Acesta, de câte ori scăpa ciocanul pe degete, ridica şi degetul către cer cu multe înjurături la adresa Mea”. Şi se lămuri Sf. Petru. Şi de atunci a rămas vorba asta: Uite, cu gura poţi câştiga şi raiul şi iadul. Şi dacă vrei să-ţi fie primite rugăciunile cu plăcere, să ai grijă de ce scoţi din gură.

 Părinte, cum e de luptat cu forma falsei smerenii, pentru că este mai greu? Când e mândrie făţişă, măcar ştii…

 Dacă mă păcăleşte satana, mă face el să mă văd sfânt.

 Dar când suntem cu totul neputincioşi, la limita deznădejdii, nu tot din mândrie vine?

 Nu, nu întotdeauna. Dacă o zic cu sinceritate şi-mi dau seama că nu pot fără El să realizez ceva, atunci sunt sincer. Dar când mi se pare că nu mai sunt bun de nimic şi-mi vin gânduri de sinucidere, atunci e o problemă mare. Acolo călăuzeşte cel rău, al deznădejdii. Am lucrat la traducerea cărţii „Spre Tabor” de Părintele Ilarion Felea şi aceste virtuţi teologice – credinţa, nădejdea şi dragostea – trebuie bine analizate şi sunt chiar analizate în volumul III, dar trebuie urmărite pas cu pas şi împlinite. Dumnezeu ascultă de multe ori pe omul smerit. Neputinţa mă învaţă să nu mă încred în cine ştie ce lucrez sau fac. Dacă fac ceva, o fac ca o datorie şi ca pe o poruncă.

 Dar gândul că putem fi mai curaţi?

 Aia e altceva… nu mă curăţ eu repede de patima desfrânării. Aia e cu multă muncă şi efort. De aceea din volumul II al cărţii „Spre Tabor” învăţăm încet, încet cum să ne curăţim, dar trebuie citit nu doar o dată, … să traducă în viaţa personală conştiinţa misiunii pe care o are orice creştin, din clipa botezului, de a cunoaşte şi de a mărturisi pe Hristos. Să aducă toate îndemnurile şi toate învăţăturile Mântuitorului, în viaţa personală. Iar cine se sileşte să facă aşa ceva, niciodată nu se poate considera împlinit şi tratează lucrurile cu seriozitate, convins de ceea ce spune dar analizând lucrurile la justa lor valoare pentru alţii, dar şi pentru sine, cu smerenie. Şi aşa era şi părintele Stăniloae, dar şi părintele Arsenie. Părintele Arsenie avea un dar deosebit. Era un vizionar, era un om deosebit. Cunoştea omul de departe ce are în suflet, dacă e bun de ceva, dacă e bun de bob de grâu sau e bun de gunoi. Şi gunoiul e bun pentru că fără gunoi nu se face grâul.

 De aceea, formarea călugărilor, formarea teologilor, formarea oricărui creştin poate fi călăuzită în mod deosebit de traducerea acestei scrieri a părintelui Felea, după ce a experimentat nu numai trăirea în biserică dar şi experienţa puşcăriei. S-ar cădea apoi ca fiecare student de azi şi fiecare preot care nu a citit, nici nu a suferit această transformare, şi i-ar fi necesară pentru duhovnicie, să aibă aceste cărţi obligatoriu. Să fie atât în biblioteca lui personală cât şi în fiecare parohie, şi să o aibă fiecare faţă monahală, ca să poată fi citită şi la strană, şi la masă, dar neapărat să o poată aprofunda şi acasă, când are timp. Părintele Cleopa avea un îndrumar pentru spovedania duhovnicilor şi a stareţilor. El este adus de la Athos şi apoi tradus în limba românească sau cu referinţele creştinilor de la noi, de către părintele Cleopa. Şi acesta ar fi absolut necesar să-l aibă preoţii, şi cu îndrumătorul acesta completat, şi cu îndrumarea la ce trebuie să fie atent un duhovnic, şi un preot, şi un stareţ apoi. Să ştie când trebuie să certe şi cu câtă bunătate trebuie să certe pe celălalt, şi cum trebuie să-l înţelegi, să-l ierţi şi să-l îndrumi. Poate că cineva se va ocupa şi de treaba aceasta. Acesta este tipărit cu binecuvântarea Prefericitului Casian Crăciun de la Galaţi. Ar fi necesar pentru fiecare preot, pentru fiecare parohie, pentru fiecare mănăstire, ca să putem învăţa să ne curăţim de patimi. 

 Părinte, dar cum să citim Scriptura?

 Cu toată inima şi cu încredere pentru că ce este scris acolo este Cuvântul lui Dumnezeu. 

 Dar cum să-I mulţumeşti lui Dumnezeu atunci când eşti în necaz sau în ispită? Pentru că după ce trece, Îi mai mulţumeşti… Dar cum ai puterea să-I mulţumeşti în ispită?

  Trebuie să mulţumeşti şi de necazuri lui Dumnezeu, că toate sunt îngăduite cu un rost. Ce mai este după ce ai aflat cu Cine ai stat de vorbă şi că Cel cu care ai stat de vorbă la fântână îţi dă nişte apă de nu mai trebuie să mergi după apă? Nu te îndeamnă să chemi tot satul să vină să ia apă de la Cel ce dă apă fără să mai vii după apă? Dacă rămâi statornic în atitudinea asta…

 Dacă ne vor închide în închisori şi ne vor pune cipul forţat? Să facem precum Sfânta Teodosia care a preferat mai degrabă să sără pe geam decât să îşi piardă fecioria? Sau e considerată sinucidere?

 Păi, nu i se consideră sinucidere. E sfântă pentru păstrarea fecioriei. Pe de altă parte, dacă voi reuşi eu să fiu un creştin trăitor şi cât de cât să nu mă cuminec fără căinţă şi cercetare de sine, atunci şi orice otravă îmi pune, nu mă poate distruge. Noi, toţi creştinii, trebuie să fim conştienţi de importanţa Sfintei Împărtăşanii. Nu zice Mântuitorul: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă în sine?”.

 Dacă ai o ispită cu cineva şi-ţi tulburi pacea cu el şi nu mai reuşeşti să-l iubeşti, cum reuşeşti să depăşeşti starea aceasta? Încerci să te rogi pentru el şi tot nu ai pace. Îţi aminteşti răul pe care ţi l-a făcut şi simţi că te otrăveşte…Cum te lupţi ca să te cureţi şi să poţi iubi, orice ţi-ar face?  

 Sfinţiile voastre, mai ţineţi ceaslovul la îndemână?! La sfârşitul pavecerniţei mari se zice aşa: „Pe cei ce ne urăsc pe noi şi ne fac strâmbătate, iartă-i Doamne!”.

  Citeşti rugăciunea dar sentimentul acela din inimă, cum îl ştergi? 

 Dar cine te opreşte să zici din inimă când zici „Doamne, iartă-i?”. Şi mai e una… Zice Mântuitorul: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Şi îi îngăduie şi satanei să ne mai încerce. Nu zice în acelaşi timp Evanghelia lui Luca: „Ca să nu cădeţi în ispită, rugaţi-vă!”? Deci Hristos este Cel ce îl împiedică pe satana. Eu, ca să nu cad în ispită, Îl rog pe Mântuitorul. Hristos şi pentru unii şi pentru alţii a spus: „Părinte Ceresc, iartă-i că nu ştiu ce fac”. Şi iată cum El spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Lucrul acesta nu e uşor: să te rogi pentru cei ce te-au bătut în cuie, răstignit de viu. Dar să ne rugăm: Ajută-mă să mă pot ruga şi eu ca şi Tine! Mare lucru…

   Părinte, dar cum ne vom putea împărtăşi în închisori dacă nu vom avea la cine să ne spovedim? Putem primi dezlegarea dacă ne mărturisim direct în faţa lui Dumnezeu? Ce putem face în aceste condiţii?

 Nădăjduim totuşi la mila lui Dumnezeu! Ş-apoi şi în închisori, mai trimite Dumnezeu soluţii. L-am cunoscut pe Părintele Serghie de la Bârlad, foarte deosebit. Era duhovnicul închisorilor acolo, la Aiud… Dar veţi vedea la vremea potrivită. 

 Care-i diferenţa dintre diplomat şi înţelept?

 Cam care-i diferenţa dintre fariseii cărturari şi Iisus Hristos. Numai atât…

 Deci nu ne trebuie diplomaţie?! 

 Ce să faci cu ea?

 Păi, ce este înţelepciunea atunci?  

 Înţelepciunea este măsura în care Îl primim pe Hristos să locuiască în noi. Să gândim ca El şi El să gândească în noi… Mare lucru…

 Putem însă să încercăm să mărturisim chiar dacă ştim că suntem neînţelepţi? 

 E bine că ştiu că nu sunt înţelept, dar o cer mereu lui Dumnezeu.

 Dar mărturisirea noastră nu poate fi sminteală pentru oamenii care văd că nu sunt înţelept? 

 Mă bucură că lumea nu mă socoate înţelept. Pe măsură ce vom avea curajul acesta al mărturisirii, în legea dragostei lui Hristos, în măsura în care facem asta, ne înţelepţim. Dumnezeu are grijă de noi. Cu ajutorul Lui doar reuşim să ne modelăm sufletul. Vai de noi, că noi vom fi după legea iubirii, a iubirii milostive! Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă! Dă de mâncare la sărac şi la străin, adăposteşte pe drumeţ, caută-l pe cel din temniţă, încurajează-l, dar şi pe cel beteag din spital, şi pe cel de acasă! Spune tuturor legea lui Dumnezeu, ca nu cumva să rătăcească! Evanghelia te va învăţa toate.

 (Interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 11)

  

    Similare 

 
 
Preluat de pe: Atitudini

Loading...
Articolul precedentConştiinţă acoperită
Articolul următorFără Sfânta Împărtășanie continuă creștinul se prăbușește sufletește

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here