Acasă Ortodoxie Starețul Haralambie de la Dionisu, ucenicul Sf. Iosif Isihastul, a fost descoperit...

Starețul Haralambie de la Dionisu, ucenicul Sf. Iosif Isihastul, a fost descoperit având oseminte arămii

36
0

                     Starețul Haralambie Galanopoulos s-a născut în Rusia, în jurul anului  1910. La vârsta de 12 ani s-a stabilit împreună cu rudele sale în Grecia, în  satul Arcadion, de lângă Drama.  În 1941 este salvat de la moarte de către Sfântul Gheorghe și se  hotărăște să-și închine viața lui Dumnezeu. 

    În anul 1950, Haralambie își îndreaptă pașii spre Sfântul Munte Athos,  unde  este primit, după numeroase încercări, în obștea lui Iosif Spileotul. Este tuns în monahism, păstrându-i-se numele, iar mai apoi hirotonit  diacon, și mai târziu preot de către mitropolitul Ierotei de Militupolis. 

    În anul 1967, obștea se mută la chiliile sârbești de la Burazeri. În 1975  se mută la Xenofont pentru o perioadă de trei luni, după care revine la  Burazeri.  În 1979 a fost chemat să preia egumenia Mănăstirii Dionisiu, slujire pe  care a ținut-o până în 1992 când, din motive de sănătate, s-a retras de  la conducere. 

    În decembrie 2000 este internat la Spitalul Militar din Tesalonic, iar  în noaptea de 1 ianuarie 2001, sufletul său a plecat la Domnul. 

                    Extrase din cartea:       Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții,       trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura  Evanghelismos, București, 2005 

      Stareţul Iosif, văzând râvna foarte mare a lui Haralambie, l-a chemat  într-o zi şi i-a spus: 

      – Acolo sus, între stâncile acelea pe care le vezi, este o peşteră  mică. Te asigur că acolo este Raiul. Aşadar te vei căţăra şi vei rămâne  în peşteră până ce te voi chema. Ai înţeles? 

    – Să fie binecuvântat, Gheronda.

      „Atunci am pus metanie stareţului, povestea Părin­tele Haralambie, şi  îndată m-am căţărat pe stânci.  Când m-am apropiat de peşteră, ce să văd? Un loc sălbatic, unde numai  şerpii puteau să locuiască, iar peştera era atât de strâmtă, încât numai  aplecat puteai să intri înăuntru. La început m-am înfricoşat ca om  şi vorbeam cu mine însumi: «Ei Gheronda, cum de m-ai trimis aici? Acesta  este Rai? Bre, aici este iad, nu Rai. Ia să vedem ce o să fac până  ce se va termina canonul şi mă va striga stareţul ca să cobor. Dar fiindcă  a spus stareţul, nu o să mă dau bătut, chiar dacă voi muri. Dacă nu mă va  striga stareţul, nu voi coborî. Mai bine să mor în ascultare decât să  dezer­tez.» 

      Aşadar am început canonul de metanii şi rugă­ciuni. Şi îndată mi-a  dispărut frica şi am început să mă simt în largul meu.  «Haralambie, de vreme ce pentru rugăciune te-a trimis, dă-ți toată  silinţa.» Atunci am început cu şi mai multă râvnă să fac metanii, iar  inima nu a întârziat să mi se încălzească şi ochii să izvorască şiroaie  de lacrimi. Erau lacrimi de doxologie şi mulţumire. Acolo m-am  învrednicit de prima vede­nie.  Atunci am înţeles cuvintele Sfinţilor Părinţi, care spun că în  această stare mintea încetează să mai lucreze şi este dusă de Duhul  Sfânt acolo unde vrea El, chiar şi în ceruriDupă o vreme am revenit la starea mea firească, dar din nou am fost  răpit în alte locaşuri cereşti. Aceasta s-a repetat de două-trei ori.  Atunci mi s-a întâmplat ceva asemănător cu ceea ce au «pătimit» ucenicii  lui Hristos pe Tabor şi  am spus: „Bine este nouă să fim aici!”  Cu adevărat aici unde m-a trimis stareţul este Rai. Ce bine ar fi să nu-mi  mai poruncească stareţul să cobor vreodată din acest loc Paradisiac!» 

                  Dar după două-trei zile aud o voce cunoscută care mă striga: 

      – Haralambie, stareţul a spus să cobori. 

      Dacă vă voi spune cât de mult m-am mâhnit când am auzit porunca de a  coborî, nu mă veți crede. Dar nu puteam face altfel, căci mă aflam în  ascultare. După ce am coborât, m-am dus la stareţ cu capul plecat, dar  fiindcă schimbarea chipului meu era atât de vădită, acela m-a întrebat: 

      – Haralambie, vreau să-mi spui adevărul! Acolo unde te-am trimis este  Rai sau nu?  Iar eu, cu capul plecat şi cu ochii plini de lacrimi, i-am răspuns: 

      – Da, Gheronda, într-adevăr este Rai. 

      Atunci stareţul nu s-a mai putut abţine, ci m-a îmbrăţişat şi m-a  sărutat. De obicei, stareţul se purta cu noi cu asprime, însă uneori,  atunci când vedea sporire duhovnicească la călugării lui, nu se mai  putea stăpâni din pricina bucuriei şi ne arăta adevăratul lui sine. Ne  îmbrăţişa şi din pricina emoţiei nu-şi putea stăpâni lacrimile.” 

                Staretul Haralambie Dionisiatul primul din partea dreapta in  aceasta imagine 

      Pururea pomenitul Stareţ, Părintele Haralambie, în lupta sa dusă  împotriva patimilor şi puterilor întune­ricului, a dobândit multe  cununi. Dar cununa cea mai preţioasă a dobândit-o în lupta sângeroasă  dusă împotriva patimii akediei. Cu toate că aceasta se vede din descrierea vieţii lui, am considerat că  este folositor să afierosim un capitol separat despre aceasta, alcătuit  din convorbiri cu fiii lui duhovniceşti. Redau aici convorbirea cu un  monah din mănăs­tirea vecină. 

      Stareţul Haralambie:  Cât despre akedie, de care te-ai înfricoşat atât de mult, trebuie să  ştii că este una dintre cele mai puternice arme ale satanei.  Dar ca să îngăduie Dumnezeu să te chinuie această patimă, înseamnă că şi  tu ai dat un oarecare drept. Atunci când un începător doreşte să înceapă  nevoinţa privegherii în fiecare noapte,  nu poate birui această patimă fără un povățuitor iscusit.  Akedia este prietenă nedespărţită a celor ce umblă după voia lor şi a  celor mândri.  Dacă auzi pe vreunul care umblă după voia lui, susţinând că a  dobândit rugăciunea minţii, să fii sigur că acela este înşelat

      Aşadar, să-ţi spun câteva lucruri despre cum poţi să priveghezi noaptea. 

      Mai întâi trebuie să înţelegi că  privegherea înseam­nă întâlnire, înseamnă convorbire cu Însuşi  Dumnezeu. Fireşte, în această întâlnire cererea cea mai mare este „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.  Dar ca să ne miluiască, a făcut El Însuşi o înţelegere cu noi în  Evanghelie spunând:  „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). 

      Sursa: Doxologia:  Rugăciunea care nu dă greș în fața lui Dumnezeu 

                Aşadar, primul stadiu este rostirea rugăciunii cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. 

      Pe cât putem, o rostim cu voce tare şi repede. Şi aceasta pentru că  începătorul este neputincios, iar ispititorul încearcă să-i tulbure  mintea cu diferite imaginaţii. Rostind rugăciunea repede şi continuu, nu  lasă să se lipească de mintea lui imaginaţiile. Aici vreau să fii foarte  atent. Chiar şi atunci când ţi se par a fi bune, alungă-le departe, căci  şi acolo îşi bagă dia­volul coada. Încearcă numai să înţelegi cele pe  care le spui. Nimic altceva. 

      Închipuieşte-ţi, de pildă, că nişte tâlhari vor să jefuiască o casă. Ce va  face omul acela? Va fi nevoit să strige cu toată puterea: „Ajutor!…  Tâlharii!… Sunt în primejdie!… Ajutor!…” 

      La fel face şi începătorul, rosteşte repede (uneori şi cu voce tare): „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” sau „Preasfântă născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”. 

      Unii călugări îmi mărturisesc că, uneori, ispititorul îi războieşte cu  închipuiri desfrânate şi alte deşertă­ciuni. Ei, tocmai acest război li  s-a făcut pricină să dobândească rugăciunea curată, pentru că au fost  nevoiţi să-L roage pe Dumnezeu cu toată puterea lor. Altor călugări, din  îngăduinţa lui Dumnezeu, li se arată satana aievea, având un chip  sălbatic şi o înfăţi­şare înfricoşătoare şi îi ameninţă, îi bate şi îi  strânge de gât pentru a nu rosti rugăciunea. Atât de mult se cutremură  de numele lui Hristos. Atunci să vezi cum se învârte şiragul de metanii  şi atât de curată se face rugăciunea, încât mintea este absorbită de  Hristos. 

      Un călugăr mi-a mărturisit că odată, în timp ce rostea rugăciunea,  satana i-a îngreuiat atât de tare inima, încât credea că îl apasă o  stâncă. L-a strâns atât de tare, încât nu putea să se roage nici cu  gura, nici cu mintea. Atunci s-a gândit să facă semnul Sfintei Cruci.  Dar în acea clipă diavolul i-a legat şi mâinile, ca să nu le poată  mişca. Dar Dumnezeu l-a luminat să facă semnul Crucii cu capul. Aceasta  a fost. Îndată satana i-a slobozit pieptul şi mâinile şi s-a făcut  nevăzut. În acea clipă, călugărul a început să rostească cu mintea  rugăciunea, repede şi curat.  Când mi-a mărturisit aceasta, eu i-am spus: 

      – Eşti dator satanei, pentru că te-a învăţat rugăciunea. Acum,  străduieşte-te să nu o pierzi. 

      Rugăciunea minţii se numeşte şi a inimii. Mă în­trebi dacă şi rugăciunea  rostită cu vocea se poate numi a inimii. 

      Dacă rugăciunea nu este curată, nici cea a minţii, nici cea rostită nu  se poate numi a inimii. 

      Rugăciunea este a inimii atunci când mintea este înghiţită de  inimă.  Atunci, chiar dacă ar cădea bombe sau ar arde casa, mintea nu vrea să  iasă din inimă, chiar dacă este în primejdie să ardă. 

      Pentru a înţelege aceasta, citeşte viaţa Sfintei Irina Hrisovalantu.  Diavolul a dat foc hainelor ei şi, cu toate că îi ardea trupul, ea stătea  nemişcată ca o lumânare, cu mintea ridicată la Dumnezeu. 

      Aceasta este adevărata rugăciune, care străbate cerul şi ajunge la tronul  lui Dumnezeu. Moise, fără să-şi deschidă gura, a auzit pe Dumnezeu  spunându-i: „Ce strigi către Mine?” (Ieşire 14, 5). Aceasta înseamnă că  striga dinlăuntrul lui, înseamnă că străpungea cerul cu ini­ma lui. 

                Vreau să te mai întreb ceva, mai ales că tu eşti cu ştiinţă de carte.  Citeşti Sfânta Scriptură? 

      – Ei, Gheronda, sigur că o citesc.

        – Bine, o citeşti. Dar înţelegi ceva? 

          – Ceva înţeleg şi eu, deoarece ştiu puţină carte, după cum aţi spus. 

          – Dacă înţelegi, vezi înlăuntrul tău vreo schimbare? 

          – O oarecare schimbare, o oarecare umilinţă simt şi eu uneori. 

          – Vrei să-ţi spun cum citesc eu, cel neînvăţat, Sfân­ta Scriptură?  După ce mă rog cinci-şase ore, citesc Sfânta Scriptură şi mai  ales cele patru Evanghelii. Te încredinţez frăţeşte că atât de  mult mi se deschide mintea şi înţeleg atât de limpede, încât din  multa umilinţă nu mai rezist. Las cartea şi plâng multă  vreme. Iar aceasta ţi-o mărturisesc, pentru că ai venit să afli dacă noi  citim. Cine dă această luminare şi umilinţă? Nu este oare rugăciunea? 

      – Dacă este aşa, mă plec înaintea Sfinţiei Voastre, Gheronda. Numai că  la noi la mănăstire avem multe ore de slujbă şi puţine ore de chilie. 

      – Aceasta mi-o spun şi călugării de la mănăstiri, pe care îi  mărturisesc. Dar Dumnezeu nu este nedrept.  Vei face la chilie atât cât poţi, îţi vei face canonul şi toate  îndatoririle tale duhovniceşti, iar la slujbă să rosteşti necontenit  rugăciunea.  Mănăstirile au mai mult har, au sfinţi, au atâtea sfinte moaşte,  iar când te rogi, primeşti mult har. Te luminezi, te umileşti,  simţi înlăuntrul tău bucurie şi veselie. Dacă vei rosti neîncetat  rugăciunea, va veni vremea când ţi se deschide mintea şi te vei  desfăta atât de mult de rugăciune şi de înţelesurile slujbei,  încât te vei minuna.  Vei deveni un adevărat teolog. Acestea ţi le spun cu responsabilitate,  în calitate de duhovnic. Căci din cele pe care mi le mărturisesc  călugării, am văzut că ele sunt valabile numai pentru cei silitori,  iar nu pentru cei nepăsători şi care umblă după voia lor. 

      Şi acestea discutându-le cu acel monah, i-am spus: „Hai, de acum să  pui început bun!”. Apoi acela a plecat mulţumit şi folosit, după cum  mi-a spus.  Dar ca să nu-i descurajez pe ceilalţi care iubesc slujbele, le spun  din experienţa de duhovnic că acei monahi din mănăstiri care nu  neglijează slujbele, canonul şi ascultarea au o mare acoperire. Sunt  plini de bucurie şi de pace

                  Îmi scrii că  în cărticica cu Acatistul Bunei Vestiri, pe care ai cumpărat-o,  scrie că Maica Domnului a făgăduit că pe cei care vor citi acatistul  în fiecare zi, îi va ocroti atât în această viață, cât şi în  cealaltă.  Aceasta o ştiu şi eu. De aceea, acest acatist îl ştiam pe de rost  înainte de a mă face călugăr.  Dar aceasta este valabil pentru toți cei din lume. Pentru cei care  se nevoiesc, nu ajunge numai atât.  Scopul nu este numai să ne mântuim, ci Dumnezeu ne cheamă să  devenim fii de Împărat în Împărăţia Lui.  Pentru aceas­ta este nevoie să cultivăm virtuţile, dar şi  rugăciunea neîncetată. Pe cât putem, „Doamne, Iisuse Hristoase,  miluieşte-mă!” să nu lipsească de pe buzele şi din inima  noastră.  Când te obişnuieşti să spui mereu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, atât de mult te îndulceşte şi te atrage să o rosteşti mereu,  încât nu vrei nici să mănânci, nici să vorbeştiDar aici este nevoie de atenţie, căci dacă neglijezi şi  dispreţuieşti puţin rugăciunea, şi ea te dispreţuieşte şi plea­că. Pentru aceasta, fără de nevoie, nu trebuie nici să vorbeşti cu  cineva, nici să schimbi rugăciunea. Chiar şi acatistul lasă-l în acea  clipă, pentru că Maica Dom­nului nu se va supăra pentru aceasta. 

      Mai târziu, când vei vedea că nu mai ai dispoziţie pentru  Rugăciunea lui Iisus, atunci fă o schimbare. Citeşte acatistul,  rosteşte „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă!”. Spune  tot ce te luminează Dumnezeu

        Legaturi:

             
 
 
Preluat de pe: Român ortodox în Franța

Loading...
Articolul precedentViețile Sfinților – iulie, ziua 6
Articolul următorEvanghelia zilei (Matei 10, 16–22)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here